Începutul apostolatului meu

Caut la „jurnalele” mele cele mai vechi – ar fi un abuz să le reproduc aici – şi aflu că în ziua de „marţi 27 noiembrie 1946″, o zi mohorâtă, cu ploaie rece, păşeam în curtea şcolii primare cu patru clase din Satu Nou, comuna „Gh. Buzdugan” judeţul Bacău. Acolo mă trimitea „repartiţia” pe care o purtam în buzunar, dată mie chiar de ministrul. învăţământului de atunci care se numea I. Mironescu Mara, de culoare politică „socialist titeliat” (Partidul socialist al lui Titel Petrescu, nefuzionat încă la acea dată cu P.C.R). Naiv, neştiind încă a umbla prin ministere, am intra pur şi simplu în cabinetul lui Mara din strada Spiru Haret, unde mi s au arătat nişte hărţi cu posturi libere. Idealul meu era să găsesc o şcoală cât mai apropiată de satul meu şi harta indica un. loc liber în comuna „Gh. Buzdugan” (astăzi se numeşte „Gheorghe Doja”), la 18 km de Bacău, lângă şoseaua naţională şi calea ferată, în dreptul haltei Fărăoani. Un omuleţ mărunţel, ca de 45 50 de ani, mă întâmpina în pragul uşii. Îi spun cu ce treburi am venit, mă recomand, la rându i se recomanda şi el, Costică Paraschiv, învăţător şi director. Mi se părea foarte ponosit, neîngrijit îmbrăcat şi încălţat: „Păi, măi băiete, postul ista de pe adresa cu care ai venit, este la şcoala din Fundu” / „Cum din Fundu? Care Fundu?” zic eu. / „Ehei, Fundu îi încolo – şi arată înspre miazăzi – hăt peste deal şi de la pădurea ceia vreo 11 12 Km” / „Nu înţeleg, aici scrie „Gh. Buzdugan”. / „Da, mă lămureşte domnul Paraschiv, satele Fundu şi acesta unde eşti acum Satu Nou formează comuna „Gh. Buzdugan”, n ai ştiut pân acum?” / „De unde să ştiu, eu am fost la minister, mi s a arătat o hartă, cu un loc liber la „Gh. Buzdugan”, nu mi au spus nimic de Fundu” / „Te au înşelat ăia de la minister, ca şi pe alţii dealtfel, scriu pe harta numai comuna, nu şi satul” / „Şi acum eu trebuie sa mă duc la Fundu? Pe unde să apuc într acolo? „Deocamdată, zice domnul Paraschiv care între timp mi o prezintă şi pe soţia lui, ceva mai spălăţică decât el, rămâi în sara asta la noi. Vine acuş noaptea, plouă, îi glod tare, lasă te pe mâine dimineaţă. Stai la noi, avem unde să te culcăm, ţi o fi şi frig, îi fi fiind flămând…” / „Nu, zic eu, furios, fie ce a fi eu mă duc în seara, în noaptea asta la Fundu. Trebuie să fac act de prezenţă şi să mi încep activitatea mâine la orele 8″ / „Măi băiete, sunt 11 km (13 zice soţia lui), vine întunericul, te omoară ho­ţii, te mănâncă lupchii”, zică el, mai în glumă, mai în serios. Dar furia nu mi a trecut cu una cu două. Îmi ajustez ruksacul la cătărămi şi făcând o pe vi­teazul le spun: „Am ici la brâu un Ştaier cu 24 de cartuşe, am făcut armata, am nişte bocanci, uitaţi vă colea, plec şi gata. La revedere, voi mai treci pe la dvs., sâmbătă când mă întorc la Bacău…”. Şi am plecat urmând poteca în sus pe deal, am traversat pădurea şi apoi pe un drumeag ce abia se zărea, marcat din loc în loc de câte o troiţă… catolică, bag seama, ajung la Fundu. Satul Fundu era mult mai mare decât Satu Nou, aşezat într o văioagă înconjurată de codri seculari. Observ că lumea de pe drum vorbeşte şi ciangăreşte, româneşte mai deloc. Întreb de d l primar Horvath, aflu că e la crâşmă, îl găsesc, facem cunoştinţă, îi spun cine sunt şi de ce am venit, omul se bucură, mă pofteşte la el acasă. Îngheţat de frig, udat de lapoviţă, m am încălzit şi m am înviorat de îndată ce d l primar Horvath m a cinstit cu o oală de vin noha, în pli­nă fierbere, vin de cel nou, care pişcă limba. Apoi nevastă sa ne a pus dinainte, pe o măsuţă joasă, mămăliga fierbinte şi o strachină mare cu… borş de şiră de spinare de porc afumată. Flămând fiind şi astăzi mi se pare ca n am mâncat vreodată ceva mai bun. Apoi gazda mă conduce la Moş Epure, învăţător pensionar, lo­cuind singur, era văduv, chiar lângă şcoala satului. Abia am scăpat de primar, apoi, mai cu greutate de vorbăria lui Moş Epure care începuse şi depene amintiri de pe vremea când era ca mine. M am culcat într un fel oarecare şi am dormit tun. Dimineaţa, la 8 fix, m am prezentat directorului şcolii, d l Şendrea, mai tânăr mult decât Moş Epure, cam bolnav însă şi invalid din război, avea piciorul drept de lemn. Se uită la document, mi l iscăleşte de luare de cunoştinţă şi se arată foarte bucuros şi el că i a venit un ajutor tocmai când avea de gând să se ducă să se caute la un doctor, la Bucureşti, de s ar putea, zicea el. La şcoală mai era o învăţătoare bătrână care mi a spus că mi va da în primire clasa întâia, unde m-a şi dus şi m a prezentat copiilor. Nu ştiau româneşte, comunicam cu ei printr un elev mai mare de vreo 12 ani, care făcea pe tălmaciul. Comunicam şi prin semne, punând palma, arătând cu degetul: „banca”, „peretele”, „uşa” sau pe abecedar: imagini cu… „oi”, „ou”, „bou” etc. , punându i să le strige în gura mare.

Aceasta a fost prima lecţie din cariera mea de dascăl, ţinută la clasa întâia primară din satul Fundu, comuna „Gh. Buzdugan” în ziua de „miercuri 28 noiembrie 1946.

Izbit cu capul de pragul de sus, încet încet am început să ies din belea. Sâmbăta următoare m am întors, cum promisesem, la familia Paraschiv din Satu Nou unde am stat până a treia zi. D l Paraschiv a început a zice că de la inspectoratul judeţean se ştie ca nimeni nu vrea să stea învăţător tocmai la Fundu. Că are el, la Bacău, un prieten, unul Şerbescu, tot din breasla, care face şi drege şi ar putea obţine o „detaşare” de la Fundu la Satu Nou, la şcoala condusă de el adică. A început să mă şi ademenească – o asemenea „detaşare” mi se părea egală cu apucarea lui Dumnezeu de un picior, vorba ceia. Însă d-l Paraschiv mi se părea că mai vrea să pună ceva la cale. Zicea că are un frate la Onceşti, chiabur tare, posesor al unei pu­tini plină cu cocoşei de aur şi o fată, „frumoasă de pică”, de numai 17 ani­şori, „o comoară, ai să vezi”.

După nici o săptămână „detaşarea” la Satu Nou s a făcut. Domnul şi Doamna Paraschiv umblau pe la Bacău, pe la neamuri, eu ţineam orele toate, la toate cele patru clase. Îmi găsise şi o gazdă, la o… babă, unde n am dus o rău, o bucăţica de vreme. Baba avea o fată, pe Ileana, chiar mama unei copile din clasa întâia… Ileana, divorţată sau mai ştiu eu ce, era fără băr­bat în casă. Era femeie ca la 26 27 de ani, zdravănă, brunetă, durdulie, şăgalnică tare. Locuiam, ca la ţară, iarna, tuspatru, baba, copila, Ileana şi eu, într o singură odaie. Mâncam şi beam la aceeaşi masă. Dacă bătrâna era bine îmbiată cu păhărele de rachiu, adormea tun, fetiţa adormea şi ea de la o vreme, iar noi? Noi ne făceam de cap… Mda… Să tot trăieşti. Când nu se putea face ce voiam noi, eu mă culcam în camera mea, „camera de curat”, cum se zice, fără sobă, în ger cumplit. Vrând să ştie dacă nu mi e frig noaptea, i am spus d lui Paraschiv că nu, pentru că sunt răbdător la ger şi mă mai şi învelesc cu doua plăpumi date de Ileana. „Las’ că mi dă mie în gând, zicea el, cea de a doua plapumă îi chiar Ileana, bre, ce mă crezi prost, he…?”. Şi într-adevăr, într o dimineaţă, încă pe întuneric, unde nu ne pomenim cu bătrâna că dă peste noi, trage de învelitori şi începe a ne croi cu un toiag de corn noduros: „Ce faceţi aici, nu vă este ruşine, ha?”. Şi dă i cu ciomagul. Iar eu de colo: „Nu te supăra, mătuşa Casandră, îmi era frig tare şi am mai pus pe mine o plapumă de cele de pe ladă…”. Pe urmă, iar cu rachiul am îmbunat o şi ast­fel am convins o să mă lase să dorm cu două plăpumi…

Mai înspre vacanţa de Crăciun, lucrurile au început să scâr­ţâie. Pe de o parte d l Paraschiv îi dădea cu nepoţica cea frumoasă şi cu „putina cu cocoşei”, pe care deocamdată frate su de la Onceşti o ţinea îngropată, sub un nuc mare, până vin americanii ceia şi atunci mai vedem noi. Urma să se facă o întâlnire a „părţilor”, chiar acasă la familia Paraschiv. Pe de altă parte, Ileana organiza un fel de şezători, în acele seri lungi de iarnă, invitându le la ea când pe Domnica, notăriţa „dezvorţată”, când pe Lilica, asistenta medicală (moaşă), venită tocmai de la Răcăciuni, dezavorţată şi ea, fiecare din ele cu câte un… „bărzăune” cum se zice. Până ce, într o bună dimineaţă, dormind cu toţii tun ca după „sindrofie”, dă peste noi notarul, împreună cu tatăl Lilicăi de la Răcăciuni, înar­maţi cu câte un par fiecare şi dă i şi dă i, în dreapta şi n stânga, în toţi. Eu, profitând de învălmăşeală (gazorniţa era stinsă), mă baricadez în „odaia de curat” şi mă învelesc de astă dată chiar cu două plapume, amândouă adevărate, după ce încuiasem uşa cu zăvorul, făcându mă că sforăi, foarte atent la ce se întâmpla dincolo. Cel mai tare se văicărea baba, lovită cu parul din greşală mai mult…

A doua zi, fiind chiar în ajunul vacanţei de Crăciun, până a nu se crăpa de ziuă, mi am luat tălpăşiţa şi m adus direct la Haltă, de unde am luat primul tren personal până la Bacău.

N am mai călcat de atunci pe la Satu Nou, nici pe la Fundu, adică în comuna „Gh. Buzdugan” niciodată, până în ziua de azi.

***

Tata şi mama, auzind câte ceva de isprăvile mele de până acum şi voind să mă aibă mai aproape de ei, au dat un sac de grăunţe de popuşoi inspecto­rului Ionescu de la Buhuşi şi lui domnul Escu din Bărcăneşti un alt sac de făină, tot de popuşoi (era în vremea foametei celei de pomină!), m au „deta­şat”, în semestrul al doilea la şcoala de la Cândeşti, pentru câteva luni, sub oblăduirea „călduroasă” a doamnei directoare Elvira, apoi în satul ve­cin Cândeştilor, la Vădurele, unde nu era absolut nici urmă de cadru didac­tic. La Vădurele, predam, dimineaţa, la clasele I-II, concomitent, iar după amiaza la clasele III-IV, tot concomitent, o metoda pedagogică foarte eco­nomicoasă, cum se vede…

La Vădurele, şcoala era într-o casă părăsită, o fostă crâşmă a boieri­lor, acum fugiţi în alte părţi, Iancu şi Anton Naum, dar cu bănci şi tablă, în stare de funcţionare, nu avea decât o singură încăpere. Treaba mergea totuşi bine, aveam spaţiu, cum arătam mai sus, berechet pentru 4 clase. Într o încăpere de alături, îmi amenajasem propria mi locuinţă, dacă pot s o numesc aşa: un pat – cutie de scânduri pe patru picioare, umplută cu paie, lucrată chiar de mine, două pături şi o pernă, de bine de rău. Încălzirea, căci la începutul lui 1947 a fost o iarnă geroasă, o făceam cu o sobă mare de tuci, un godin cum se zicea, în care puneam lemne cu nemiluita, până se înroşea fierătania. De unde am făcut rost de lemne? Din pădurea Naumeştilori. M am rugat de părinţii elevilor să aducă fiecare câte o jumătate ce căruţă flecare. „De unde să le luăm?” / „Păi, uitaţi vă colo, pădurea” / „Dar este pădure boierească, domnule învăţător.” / „O fi boierească dar nici să îngheţam aici unde cetim şi scriem, ia uitaţi vă la copchiii iştia!” / „Dar, zice unul din oameni, unul Gârbea, ne daţi voie să… tăiem?” / „Eu? Vă dau voie să tăieţi cât vreţi!”/ „Putem fura şi pentru noi?” / „Nu, nu fu­raţi, luaţi cu binişor!”. Şi aşa am făcut rost de lemne pentru foc în şcoala de la Vădurele.

Într o zi mă trezesc cu popa de la Socea, alt sat care aparţinea de comuna Gândeşti, însoţit de vreo trei oameni. „Am venit, zice popa, să luăm soba asta, că am adus o aici de la biserică” / „De la biserică?” / „Ba, întăreşte umil dintre cei care veniseră cu părintele, acum vrem s o ducem la locul ei, e proprietatea bisericii” / „Proprietatea? Cum vine asta?” / Popa începe să explice: „Ştii… cât timp a predat aici fiică mea, am adus soba de la biserică, dar acum…”/ „Acum, ce? ridic eu tonul, soba se confiscă, suntem în comunism, copiii iştia, uitaţi vă la ei, trebuie să citească şi să scrie aici, au nevoie de căldură. Nu dau soba de aici nici să mă omori, părinte!” / „Lasă lasă, vin eu acuşi cu primarul şi cu jandarmul, şi ai s o dai cât ai zice peşte”. Peste vreun ceas mă trezesc în şcoală cu primarul Ţuglea şi cu jandarmul Solovei, „Să daţi soba bisericii, domnu învăţător!” / „N o dau nici mort… Uite ai puşca în spinare, îi zic plutonierului Solovei, n ai decât să mă omori aici pe prag, să mă împuşti, nu dau soba. N aveţi de­cât, ca autorităţi administrative, să mi faceţi o sobă în regulă, uite colo, în colţul cela. Şi când a fi gata soba, mare, de cărămidă sau de teracotă, n aveţi decât să v-o luaţi la biserică. Acolo lumea mai poate sta şi îmbră­cată în cojoace, cu mâinile în mânuşi tot de cojoc, dar cochiii iştia ia uitaţi-vă la ei” / „Da, zice primarul, dar trebuie făcută o cerere şi alocată o sumă…” / „Hei, lăsaţi mă în pace să mi fac lecţiile… Faceţi cererea, fa­ceţi documentele de „alocare”, faceţi soba şi pe urma vedem…”. Au plecat şi m au lăsat în apele mele. Numai popa s a plâns către taică meu, că nu res­pect o faţă bisericească. Nu puteam s o respect în condiţiile date. Pe deasupra, fiică sa, fosta suplinitoare, se ţinea fudulă, nici nu mi răspundea la salut.

Se vede că tărăşenia cu soba de tuci, cu popa, cu primarul şi cu jandar­mul s a auzit şi la forurile de partid şi de stat, până la inspectoratul şcolar şi la comitetul de partid de la Piatra Neamţ, Vădurelele şi Cândeştii fiind, ca şi astăzi, pe teritoriul judeţului Neamţ. Şi am auzit de la unii şi alţii, că i a plăcut secretarului de partid chiar, ce făcusem când cu tără­boiul cu soba. „Lasă că băiatul ăla ştie el ce are de făcut. Nu e nevoie de sobă în biserică, în şcoala e nevoie de sobă. La biserica lumea poate sta şi îmbrăcată, se mai încălzeşte de la candele şi de la lumânări. Iar dacă i prea frig n au decât să absenteze din sfântul lăcaş, nu i obligă nimeni să frecventeze biserica”.

Confirmarea mi a adus o chiar tovarăşul Gârbea, activistul de partid lo­cal care m a vizitat la şcoală şi m a felicitat oarecum. „Am venit, zice în… inspecţie, să văd cum îţi faci datoria, tovarăşe” / „Păi, dacă aţi venit în inspecţie, treceţi vă rog la catedră şi faceţi lecţia următoare” (Căci aşa se făceau inspecţiile pe atunci: „revizorul” – aşa se numea inspectorul – lua clasa în mâini şi făcea lecţia la zi, conform orarului afişat obligato­riu pe perete). „Şi ce clasă i asta, zice tovarăşu Gârbea” / „E clasa întâ­ia, nu vedeţi abecedarele pe bănci?” / „Ba, le văd. Şi crezi că n oi putea face şi eu o lecţie la clasa întâia? Chiar aşa de prost mă crezi?” / „Vai, nicidecum, tovarăşe… inspector, poftiţi vă rog…”. Gârbea se crăcănează în faţa clasei şi întreabă cam răstit: „Bă, care eşti cel mai prost din clasa asta?” (întrebarea era absolut… nepedagogică). Îndată copiii îi arată pe Damaşcan Maricica din banca întâia. Parcă o şi văd: o copila mai năltuţă, voinică, cu bujori în obraji, foarte îndrăzneaţă şi sigură de sine. Nu cunoş­tea încă toate literele şi era într adevăr cea mai proastă din clasă. Ci­tea cu glas mare – cam sâsâit, pentru că tocmai îi căzuse un dinte – repede şi foarte răspicat, stând dreaptă în picioare, cu cartea deschisă la lecţia zilei, textul de citire intitulat Ionică pleacă la tăticu. Gârbea, „inspectorul”, aproape că n o putea urmări, privind într un abecedar (mi am dat seama pe loc câtă carte ştie), dar colegii ceilalţi n o urmăreau, nu puteau s o urmărească, la stadiul care se aflau cu alfabetizarea. Fruntaşii clasei cei adevăraţi abia silabiseau, „târâind cuvintele”, cum se zice. Maricica însă beneficia de nişte părinţi care îi citeau de mai înainte lecţiile, tot în gura mare, fără s o facă să înţeleagă literele. Fata avea memorie bună şi ştia tot abecedarul pe dinafară. Nu avea nevoie nici măcar să şi plimbe degetul pe şiruri, cum încercau s o facă ceilalţi colegi, ştiind o bine cât ştie şi cum ştie. Maricica citea abecedarul cu un fel de solemnitate chiar, asemeni popilor care citesc Evanghelia în biserică. „Bravo, tovarăşe învăţător, îmi zice tovarăşu Gârbea, strângându mi mâna cu nădejde”. Păi dacă cel mai prost din clasă citeşte aşa cum văd eu, îmi închipui cât de deştepţi trebuie să fie ceilalţi… Dar, mă rog„ cu politizarea cum staţi, aiştia mititei ştiu să cânte „Traţâonala”?” / „Internaţionala” încerc să corectez, cum să nu, o ştiu şi o cântă foarte bine” / „Ia să i aud”, zice Gârbea. Bat cu vărguţa, de­venită „baghetă” pentru moment, în bancă, dau tonul şi i tragem o cântare ca aceea. Dârdâiau fereştile, nu alta. Cei din Vădurele aveau toţi ureche muzi­cală excelentă şi voci frumoase, puternice. Îi învăţasem „Internaţionala” mai de mult timp, în mai puţin de jumătate de oră, melodia şi cuvintele, totodată. Tovarăşul Gârbea a plecat foarte mulţumit de rezultatul „inspecţiei”. L am ţinut minte şi m-a ţinut minte şi el. Ne am întâlnit peste un număr de ani în Bucureşti, pe Calea Victoriei, prin faţa vechiului turn al telefoanelor, venise pentru nu ştiu ce congres al ceapiştilor şi era îmbrăcat în costum naţional nemţean (iţari strâmţi, îngurziţi pe picior, cisme, cămaşa cu flori şi bunda bogată garnisită cu pielicică de miel brumăriu, ca şi căciula). „Ce mai faceţi, domnule învăţător?”, mă opreşte pe trotuar şi dă să mă îmbrăţişe­ze, lipindu se de mine. Eram şi acum furios împotriva lui şi a celor ca el. „Lasă mă în pace, băi tovarăşe, nu ştiu cu cine mă confunzi”. Şi l am călcat zdravăn ca din greşeală, pe vârful cizmei de piele fine, văzându mi de drum.

Nu după mult timp, când la Vădurele a venit un inspector adevărat, tocmai pe Damaşcan Maricica a pus o să citească şi copila s a comportat ca şi în cazul lui Grigoraş. „Stai un pic, zice inspectorul revizor, ia o de ici (şi i arată un punct din mijlocul textului) / „Da’ eu ştiu de la capăt…” / „Nu vreau de la capăt, vreau să citeşti de aici încolo.” / „Eu ştiu de la capăt” / „Las o baltă, îi zice mai marele meu şi se îndreaptă spre mine mustrându mă: „Va să zică aşa, mân­căm pâinea statului pe degeaba. N ai fost în stare nici până la jumătatea se­mestrului să i înveţi literele măcar” / „Să vedeţi, tov. revizor, eu predau la patru clase, câte două dimineaţa şi alte două după amiaza. Nu mai pot, am şi copii „buni” dar nu i pot controla pe absolut toţi, vă rog să mă iertaţi. Am vorbit şi cu părinţii Maricicăi Damaşcan, să nu i mai citească ei lecţiile. Acum nu este mai nimic de făcut. Are o memorie de speriat, ştie cartea din doască n doască” / „Dă mi, zice condica de inspecţii, să scriu procesul verbal”. I am dat o şi m a încondeiat acolo cum i a venit mai bine la socoteală.

Acolo, la Vădurele, în judeţul Neamţ, mi am valorificat pentru prima dată din plin vocaţia pedagogiacă, mi am descoperit posibilităţile, talentele pot zice, mai mult după cum mă tăia capul la vârsta aceea. Nu că mă laud, dar, în felul meu – împovărat cu atâtea sarcini (mai eram şi director, trebuia să răspund la felurite adrese corespondenţe cu inspectoratul) – o scoteam la ca­păt. Chiar de la prima lecţie, la clasa a treia, mi aduc aminte, s a întâmplat să fie:

  Aşadar, acum avem istoria…

  Daaaa! fu răspunsul în cor.

  Şi ce avem astăzi la istorie?

  Despre Alexandru cel Bun…

  Bine, zic şi încep să mă gândesc că n ar fi rău să i fac să gândească şi ei cât de fericită şi înfloritoare a fost lunga domnie a lui Alexandru cel Bun. Întâi şi întâi pentru că a fost o domnie statornică, întinsă pe mai mulţi ani. Mă rog, cine ştie să mi spună când a domnit Alexandru cel Bun, între ce ani?

  Între 1400 luna aprilie şi 1432 luna ianuarie.

  Foarte bine, bravo! Deci câţi ani a domnit Alexandru cel Bun?

Tăcere.

  Cum nu ştie nimeni câţi ani a domnit Alexandru cel Bun? Şi îndreptându mă spre tabla iau creta şi scriu: 1400 1432. Ia priviţi, faceţi socoteala, câţi ani a domnit Alexandru cel Bun?

Iarăşi tăcere, chiar mormântală.

  Mă rog, Alexandru cel Bun a avut o domnie lungă sau scurtă? Din nou tăcere mormântală.

  Dar cine v a spus că a domnit între 1400 şi 1432?

  Ne a spus domnişoara părintelui care ne a învăţat până aţi venit dumneavoastră.

  Fie şi aşa, dar nu puteţi face, priviţi la tablă, socoteala aritmetica a scăderii? Cât face 1432 fără 1400? Să ridice mâna şi să spună cine ştie.

O clipă îmi fulgeră prin minte figura caragealeasca a lui Marius Chicoş Rostoganu.

  Măi, tu cela din banca a treia, dinspre geam, mă rog frumos, spune mi câţi ani ai?

  9 ani, domnule…

  Şi deci în ce an te ai născut?

  Nu ştiu…

  Cum nu ştii? Dar acum în ce an suntem (îmi vine în cap o „metodă”).

  Nu ştiu!

Calendarul

 Ei nu ştii. Priveşte colo atârnat de uşă! În ce an suntem acum?

  În 1947! (cifrele mari, roşii, se impuneau ochiului).

  Bravo, foarte bine! Acum ia fă socoteala. Scade cei 9 ani pe care i ai, din 1947 şi află în ce an te ai născut…

Şi astfel, pe nesimţite, de la istorie am trecut la aritmetica, repetând, exersând toată ora asupra celor patru operaţiuni elementare, până m am convins că i am „reînvăţat” ceea ce uitaseră cu desăvârşire.

De atunci încoace am rămas încredinţat că principalele obiecte de învă­ţământ elementar, şi nu numai (aş zice) sunt citirea, scrierea corectă, vor­birea corectă şi aritmetica, aceasta din urmă dusă cât de departe, cam cum se face acum în clasele elementare, predată însă foarte temeinic, să i ajungă omului pentru o viaţă întreagă. Celelalte materii, mai toate, se pot însuşi oarecum şi pe cale autodidactă, la vârste mai înaintate.

La Vădurele mă şi distram, uneori predând. Bunăoară povestind cu mult pathos poveştile lui Creangă. Era o adevărată plăcere – plăcere superioară, nu de două parale – săi vezi, clasa întreagă, cu ochii aţintiţi spre tine, sorbindu ţi cuvintele, trăind efectiv, de exemplu, peripeţiile din Punguţa cu doi bani. Câte unul din cei din clasa întâia, ascultându te, uita să şi şteargă şi nasul. Te pomeneai strigând, într o paranteză a discursului, „Toronilă, ştergeţi mucii!” şi urmai mai departe până la sfârşit. Nu se auzea nici musca. Când terminai, făceai o pauză şi pregăteai recreaţia: „Atenţie la mine”, ferestrele erau deschise, uşa de asemeni, erai într o zi însorită de pe la mijlocul lui martie. Unora le scăpărau picioarele înţepenite sub bănci de atâ­ta încordare. „Atenţie! Eu am să număr până la trei şi când oi zice trei! să nu mai văd pe nimeni în bancă, pe uşă sau pe ferestre, să dispăreţi imediat. Atenţie: unu – doi – trei!” Şi urma o harababură de nedescris, cărţi şi ca­iete zburau de pe bănci, se răsturnau călimări, toată lumea răbufnea afară, la fotbal. Căci în mai fiecare recreaţie (curtea şcolii era largă) jucam fotbal cu o minge de cârpă, că alta nu aveam. Jucam şi eu când intr o echipă, când în cealaltă, pentru echilibrarea forţelor de atac sau de apărare, pentru un scor cât de cât rezonabil. Când, istoviţi, transpiraţi, gâfâind, intram în clasă, se făcea iarăşi linişte. Urma ora de desen. Mi aduc aminte că o dată, tocmai după ora în care povestisem comentasem Punguţa cu doi bani, i am întrebat pe cei dintr a întâia şi a doua, domoliţi de fotbal: „Ei, acum vreţi să desenăm, să pictăm povestea lui Creangă, Punguţa cu doi bani?”

  Daaaa! Vrem! fu răspunsul în gura mare al tuturor. Dar de ce? Şi pe ce să pictăm?

  Vă aduc imediat materialele am spus. Umblând în ziua precedentă prin podul şcolii descoperisem un balot mare cu foi de bloc pentru desen şi o cu­tie mare cu creioane colorate, ascunsă de cine ştie acolo (poate de Teodor Naum, boierul care era pictor şi proprietarul casei, poate de nemţii trecuţi pe aici în retragerea din august 1944, spre strâmtorile care duc spre Ardeal. În orice caz, erau materiale pentru cartografi militari şi din capul locului mi am propus să le dau copiilor pentru desene. Mai mult de unul singur, dar şi cu ajutorul unora dintre copii am rostogolit, pe scară balotul cu foile de bloc şi le am distribuit câte una fiecăruia, în timp ce eu, cu un briceag m am apucat de ascuţit creioane colorate, cu tot zelul de care eram capabil. Ce a ieşit a fost o minună ţie. Desenau pictau cu o febrilitate nemaipomenită nici mai mult nici mai puţin, decât scenele din Punguţa cu doi bani, pe întrecutelea stimulându se unul pe altul: cearta dintre moş şi babă, moşul bătându şi cocoşul, cocoşul fugărit de vizitiul boierului. luându i punguţa din plisc, aruncarea lui în puţul cel adânc, aruncarea în cuptorul de pâine încins de foc, aruncarea în haznaua cu galbeni etc. Interesant era că unii voind să fie cât mai fideli cerinţelor mele de a nu lăsa de o parte orice amănunt din povestire, îşi însoţeau scenele desenate cu explicaţii scrise, ca în revistele cu desene de care nu văzuseră niciodată. Niciunul nu se speria de greutatea unei asemeni cerinţe, desenau totul cu curajul neştiutorului într ale picturii. Cu un cuvânt „naivul” îi domina total. Ba chiar le stimula imaginaţia, spiritul inventiv. Mi aduc aminte ca Toronilă Ion ridică două degete şi mă consultă că se afla într un impas. Când mi arunc ochii pe foaia lui de bloc, cocoşul aruncat în fundul fântânii de către vizitiu, umflat cu apa pe care o băuse, nu mai putea ieşi afară. Ca atare ghizdurile fântânii erau desenate mult prea umflate spre fund. „Nu ştiu, îmi zice Toronilă cum să fac să l scot afară, că nu mai încape pe gura puţului, de jos în sus!”. Atunci m apuc să i dau o sugestie: „Apucă te, îi zic şi fă i un tunel în cealaltă parte a puţului, „oblic” cum ar veni, şi lasă l să iasă pe acolo”. Ceea ce copilul făcu imediat, punându l pe cocoş umflat de toată apa din fântâna să alerge în urma trăsurii, până la curtea boierească şi la cuptorul încins unde fu aruncat şi stingea focul făcând o apăraie de să ţi pui mâinile în cap… Se înţelege, învăţăceii mei desenau de zor tot pe alte şi alte foi de bloc scenele, într un fel de „epică” înşirată pe cartoane, pe care îi îndemnam să le lege între ele, în ordinea pe care o cred optimă, cu ace cu gămălie. Căci aveam din belşug şi ace cu gămălie în cutiile cu materiale cartografice lepădate de nemţi. Abia pridideam, să scap de cartoanele de bloc de desen şi, mai ales, să ascut creioanele pastel colorate, de calitate mult mai bună chiar decât cariocele de azi (made „I. G. Farben”). Se desena şi se picta, fireşte pe brânci, cât ţinea hala cea mare a hanului boieresc, pe duşumeaua de brad, încăpere vastă folosită, de regulă, pentru hore„ pentru baluri şi pentru nunţile satului, fără vreo altă mobilă. Am „recoltat” până la urmă câteva vrafuri întregi de cartoane cu povestea colorată desenată a lui Ion Creangă. Rămas singur, după toată această tevatură, le contemplam, „filosofând” în felul meu de atunci, cel care nu audiasem şi nu citisem Estetica lui Tudor Vianu care avea să mă trimită la celebrul eseu ai lui Lesing, Uber die Grenzen der Malarei und Poesie (1766): „Graniţele dintre Pictură şi Poesie”. Elevii mei realizau, întinşi pe brânci cu foile de bloc prinse unele de altele cu ace cu gămălie, cele mai primitive naive desene–filme pe care le am văzut vreodată, toate terminate cu ultima scenă: moşul bucurându se de grămada de galbeni pe care cocoşul o ouase pe ţolul întins în curte şi de mulţimea de animale domestice care i umpluse ocoalele, în timp ce baba cea zgârcită îşi bătea şi ea găina să i aducă şi ei bani etc. După „lecţie”, am clasat „lucrările” în dosare, câte unul pentru fiecare elev, foarte diferite între ele, pe care le priveam cu mare interes cu prietenul meu de la Cândeşti, Prosper Antonescu un tânăr medic: ce şi făcea şi el stagiatura pe acele meleaguri. Arhivă greu de păstrat, de întreţinut, vă daţi seama. Nu le mai am şi regret foarte mult. Aş fi regăsit, contemplându le acum, anii tinereţii mele din primăvara lui 1947, de acum 56 de ani.

Cu doctorul Antonescu, cu directorul şcolii din Bărcăneşti, bătrânul Ion Escu, mult prea iubitor de câteva pahare bune de vin, la care se adaugă şi perceptorul fiscal Damaşcanu, jucam interminabile partide de popice, pariurile fiind de fiecare dată terminate cu o adunare bahică în crâşma de lângă primărie, la tejgheaua căreia trona, domnul Colbece, tatăl unuia dintre elevii mei, avea parale multe, îşi făcuse acareturi şi casă mare. Dădea de băut şi pe datorie, Domnului Escu de exemplu (cel care intervenise să mă „detaşez” de la „Gh. Buzdugan” la Cândeşti, contra unui sac de făină de popuşoi) era cinstit, bea mult dar plătea. Odată, neavând bani şi a lăsat amanet surtucul şi bun lăsat a fost. Atâta haina mai ca lumea avea şi el! Da acum, la şcoală, la crâşmă, la popice şi pe la adunări învăţătoreşti, de la „raion”, la Buhuşi sau la Piatra, umbla îmbrăcat (ce i dreptul, pe dedesubtul unui pardesiu tare ponosit numai zdrenţe) un mundir ofiţeresc de roşiori de culoare chiar roşie, cu brandemburguri şi cu nasturi aurii, uniforma lui de ofiţer de rezervă (participase la primul război mondial, era contingent cu tatăl meu, dar se trăgea din vechi răzeşi cândeşteni). Odată îi oferise crâşmarului şi mundirul ofiţeresc, dar a fost refuzat de prudentul negustor, chiar şi când i se promitea că datornicul e gata să i adaoge şi sabia şi centironul de ofiţer de roşiori, pe care le avea acasă. Le am văzut şi eu. Mi le arătase cu oarecare mândrie, împreună şi cu nişte decoraţii primite pentru fapte de vitejie, zicea el la Mărăşeşti. Îi călcam în casă şi pentru că avea două fete frumuşele, pe Florina şi Minodora, fără studii secundare complete, lucrătoare sau niscaiva funcţionare în vreun birou la fabrica de postav de la Buhuşi. Şi el şi nevastă sa, învăţătoare şi ea, mă… curtau şi mă îmbiau să mă însor cu una dintre ele, la alegere. El însă, cum spuneam, bea mult de tot. Nu numai la sfârşitul partidelor de popice ci şi pe parcursul jocului. Cu o mâna lua bila şi cu cealaltă sticla pusă la îndemână, lipită de bantă. „Să i trag o duşcă, zicea, ca să prind puteri şi să ochesc mai bine”. Într o seară, s a îmbătat rău de tot, încât trebuia să l ducem acasă – eu şi docto­rul Antonescu – sprijinindu l să se poată ţine pe picioare. Era un glod de neînchipuit şi alunecam suind dealul cel mare dinspre Bărcăneşti. Era după o ploaie, într o noapte întunecoasă, pe la sfârşitul lui martie şi începu­tul lui aprilie. „Nu-mi trebuie ajutorul vostru, zicea turmentatul, uitaţi vă ce am eu în mâna dreaptă, am lambonul cu mine, uitaţi vă ce bine se vede”. Lambonul însă se stinsese definitiv, când domnul Escu se prăbuşise peste el. […]

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: