Elogiul cărţii

Despre copilăria şi tinereţea mea pot spune cu mândrie că este într-un fel asemănătoare cu a lui Marin Preda: eram un copil de ţăran care visa să scape de „neagra ţărănie”.

Cu toate că iniţial mă resemnasem să mă fac învăţător în satul meu, odată cu socializarea agriculturii tatăl meu a găsit de cuviinţă că, muncind la „colectivă”, nu vom putea trăi, iar eu trebuie să iau drumul spre oraş.

Aveam în cap două soluţii pentru viitorul meu. Îmi plăcea foarte mult să citesc, studiam chiar şi când păzeam vacile; astfel m-am gândit să fac filologia, dar acest gând mi-a zburat repede din cap pentru că am văzut că din filologie nu pot trăi la nivel înalt. Tata mi-a spus să mă fac avocat şi uite aşa am plecat la Iaşi să mă înscriu la Facultatea de Drept. Dar n-a fost să fie: poate aşa a vrut Dumnezeu care mi-a scos în cale pe un bătrân avocat, tatăl unui prieten al meu, care mi-a spus, arătându-mi geanta plină de dosare, că în viitorul apropiat avocatura se prăbuşeşte, iar avocaţii vor fi puşi la perete.

Astfel că i-am spus tatălui meu că nu mai vreau sa mă fac avocat si doresc sa fiu profesor de matematică pentru ca mintea mea zbura deja mai departe şi, în ideea că matematica este o disciplină care nu se învaţă tocmai uşor, mă gândeam că voi putea da meditaţii si voi câştiga un ban în plus pe lângă ce îmi putea trimite tata din ce câştiga trudind la „colectivă”. Şi iată-mă în 1947, urmând cursul de Axiomatică al prof. Dan Barbilian (Ion Barbu) pe care îl iubeam mult, dar metodele lui de predare a cursului mă scoteau din minţi şi eram îngrozit pentru că nu înţelegeam nimic. Dar cum în toate relele există şi ceva bun cu specificaţia să ştii unde să cauţi, mă împrietenesc cu Neculce şi trec la filologie (1947-1952), iar după absolvire primesc un post de profesor într-un sat de care nu am auzit în viaţa mea. Şi uite aşa, am fugit de ţărănie dar roata vieţii m-a aruncat din nou spre ţărână. Însă acum eram cu studii şi, aveam locul meu asigurat la catedră. Nu eram deloc mulţumit, dar iată că Dumnezeu ajută tuturor şi au apărut razele soarelui si pe uliţa mea căci am avut norocul să trec examenul de aspiratură cu brio. Imaginaţi-vă că la nivel de ţară erau două locuri pe care le-am prins eu şi Dumitru Micu de la Cluj. Apoi a urmat teza de doctorat şi multe alte confruntări cu viaţa care nu m-au speriat şi iată-mă la 80 de ani depănând împreună cu dumneavoastră, parcă de la coadă la cap, ghemul vieţii şi, simţind firul în mână, îmi amintesc că prea multe satisfacţii n-am avut în tinereţea mea. Însă vă pot istorisi în câteva cuvinte care a fost cea mai fericită zi din viaţa mea. După ce am trăit câţiva ani în Franţa studiind, m-a apucat dorul de ţară şi am început să scriu Istoria Literaturii în spiritul „primului dezgheţ”. Au fost scoase de sub lumina tiparului peste 50.000 de exemplare care s-au cumpărat imediat. Întors în ţară, am ieşit la o plimbare pe străzile Bucureştiului şi, foarte surprins am fost în momentul când am ajuns în faţa unei librării unde am văzut persoane care stăteau la rând ca să cumpere Istoria scrisă de mine. La un moment dat un cetăţean care urma să ajungă la rând exclamă – măi, o fi ceva de capul lui Rotaru ăsta care a scris „Istoria Literaturii” – şi tocmai atunci, probabil datorită înghesuielii, unul dintre geamurile ce susţinea tejgheaua librăriei s-a spart. Oricum nu mă cunoştea nimeni şi, fără să spun cine sunt, am intrat şi am întrebat vânzătoarea cât costă sticla căci doresc să o plătesc eu. A primit un răspuns pe măsura întrebării – trebuie luată de unde se vinde si pusă la loc.

La cei 80 de ani ai mei, după o viaţă destul de agitată în care am trecut prin mai multe rele decât bune, le spun tinerilor şi celor care vor veni când poate eu nu voi mai fi, că astăzi este în vogă proasta educaţie, incultura, apetenţa pentru divertisment, că lipseşte cu desăvârşire educaţia în familie şi educaţia religioasă.

În şcoli, astăzi, religia este de fapt tratată ca istoria Bibliei, dar trebuie înţeles că educaţia religioasă reprezintă complexitatea învăţămintelor pe care tinerii trebuie să le asimileze din Cartea Sfântă. Haideţi să vedem ce este astăzi în Europa (Franţa, Italia, Germania etc.) unde lumea s-a săturat de televiziune. Occidentul s-a săturat dar şi la noi se va ajunge la saţietate peste câţiva ani. Astăzi însă, ţăranul român nu mai poate lucra ogorul din cauza televizorului. Televiziunea, care cultivă foarte tare divertismentul (de tip „Vacanţa mare”) le răpeşte copiilor timpul necesar citirii unei cărţi. Să analizăm puţin şi să vedem ce poate înţelege un tânăr care stă în faţa unui ecran şi priveşte totul simplificat şi subminat de concurenţa comercială, astfel pierzându-se din vedere esenţialul; aceasta fără să mai spun că în mai toate filmele este cultivată pornografia.

Nu în ultimul rând doresc să subliniez că astăzi şcoala nu este bine clădită: sunt foarte mulţi licenţiaţi doar pentru a poseda o diplomă (gem cataloagele de note mai). Dar să ne amintim că mulţi dintre marii noştri scriitori nu au avut patalamale dar au realizat opere de artă nemuritoare.

Deşi se afirmă că literatura şi arta cuvântului vor pieri în următoarele decenii, sunt convins că ele vor renaşte din propria cenuşă, precum Pasărea Phoenix, mai înfloritoare şi mai înzestrate, folosind ascuţimea minţii, dar aceasta probabil peste o jumătate de secol, când se va lepăda cu siguranţă televizorul şi internetul şi se va reveni la cărţi.

În ceea ce mă priveşte, eu cred că sunt un profesor de literatură română, nici mai mult dar nici mai puţin. Ca profesor de literatură română – pentru mine limba şi literatura română sunt o singură disciplină – ţelul vieţii mele a fost să scriu o amplă sinteză a literaturii române. De aceea am dorit să fac un infolio gen Călinescu care să cuprindă toate cele şapte volume de până acum.

Am conceput acesta lucrare pornind de la începuturile literaturii române, începuturi pe care le pun – la sugestia lui Călinescu – odată cu poetul Pontului Euxin, Publius Ovidius Nasos; apoi poposesc la cărţile patristice, fac referire la marii cărturari moldoveni şi ardeleni, precum şi la domnii iluminaţi gen Dimitrie Cantemir, trecând la valenţele folclorului şi nu în ultimul rând vorbesc şi despre limba slavonă ca piedică în dezvoltarea culturii româneşti, înaintând, printre scriitori de felurite mărimi, clasici şi mai mărunţi, până la evenimentele din Decembrie 1989.

M-am gândit să fac şi o a doua ediţie, a cărei încheiere va fi decisă biologic, extinsă în spaţiu şi ca spaţiu, o ediţie care cuprinde scriitorii români de peste graniţele actuale ale României – şi mă gândesc aici la scriitori din Basarabia, din nordul Bucovinei, din sudul Dunării şi de pe valea Timocului – cu referiri cât se poate de largi la Diaspora – români din vestul Europei şi de peste Ocean – oprindu-mă la cei 15 ani de tranziţie postdecembristă. În această lucrare există chiar şi un capitol intitulat Subliteratura, capitol în care vorbesc despre multitudinea de cărţi de factură îndoielnică, uneori chiar şi pornografică, apărute pe la anumite edituri. Acesta lucrare se află actualmente sub tipar.

Astfel, fără să dau dovadă de o falsă modestie, pot spune că – prin opera mea mă aşez „în prelungirea” lui Călinescu. Prima oară m-am gândit să continui opera lui prin preluarea istoriografică a literaturii române de acolo de unde o lăsase el, adică din anul 1940. Am constatat însă că îmi este aproape imposibil să fac acest lucru deoarece nu găseam liantul, elementul de legătură între opera lui şi ceea ce doream eu să fac. Aceasta poate şi pentru faptul că eu consider că esteticul, vorbind despre el ca „frumos”, face parte din cultură şi, tocmai de aceea, concomitent, fac şi istoria culturii româneşti.

Marele savant şi istoric Nicolae Iorga definea cultura română ca fiind o cultură de factură militantă, pentru că noi ne-am aflat mereu în calea unor mari imperii, devenind mai apoi o insulă de latinitate într-o mare pravoslavnică. Eu, prin întreaga mea operă, am încercat să îmbin această cultură cu frumosul, cu beletristica.

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: