Punctaj – Interviu cu prof. dr. Ion Rotaru

1. Dle Profesor, sunteţi autorul celei mai importante „Istorii” a literaturii române de dupã anii 1941, operã, pe drept cuvînt, monumentalã dar, din pãcate, încã prea puţin înţeleasã. Sînteţi un „cãlinescian”? Din „a cîta generaţie”? Şi ce însemneazã „cãlinescian”? Existã o „moştenire” a lui G. Cãlinescu în cultura românã?

Rãspuns: Stingherit şi inhibat-intimidat cumva faţã de laudele pe care le… insinuaţi înspre mine, îmi iau totuşi curajul sã afirm cã, da, sunt un „cãlinescian” din chiar prima generaţie. La mijloc vine vârsta: Am citit pe Cãlinescu mai întâi cu Istoria sa monumentalã încã din anul apariţiei, din 1941, adicã pe când aveam 17-18 ani, înainte de bacalaureat, nu sistematic, fireşte, ci pe sãrite, consultînd tabla de materii şi indicii. Un impuls a venit şi din faptul cã uimitoarea carte, aflasem, era… „interzisã” în anii dictaturii antonesciene şi ai rãzboiului. Mi-o împrumuta clandestin bãiatul directorului internatului de la Bacãu, cu care eram prieten. Pe urmã am cãutat şi am gãsit cãi de a o citi, ani la rând, pânã ce, în sfârşit, prin 1946-1947, l-am vãzut în carne şi oase pe autor, cu ocazia ţinerii unei conferinţe la sala Dalles şi puţin dupã aceea la cursurile pe care le fãcea la facultate. Îl citeam cu mare interes ca sã-mi verific propriile impresii despre scriitorii pe care îi cunoţteam ţi eu bine, apoi pentru „domina buona”, „sexul îngerilor” ţi alte comèdii în prelegerile de la catedrã. I-am fost student pânã în ziua în care a fost dat afarã din Universitate, 29 ianuarie 1949 (v. Şi „Addenda” la cap. G. Cãlinescu din ediţia a II-a la O istorie…, vol. IV). I-am fost, nu mult dupã terminarea facultãţii, colaborator şi secretar de redacţie la vol. I din aşa zisul „Tratat academic din Istoria literaturii române”, operã nãscutã aproape moartã, în orice caz rãmasã neterminatã, pricina fiind „colectivul” redacţional de câteva bune zeci de autori. Am participat la interminabile, oţioasele „şedinţe de lucru”, dominate total de Profesor… De pe atunci am rãmas cu convingerea fermã cã orice istorie a nu importã a cãrei literaturi naţionale trebuie sã fie scrisã de o singurã mânã, cum era a lui. În principiu, se pot scrie tot atâtea istorii literare câte persoane sunt capabile sã o facã. De aceea am ales şi titlul (ceea ce nu înseamnã cã îndemn şi pe alţii sã mã imite, dar lucrul s-a întâmplat, din pãcate, pe paliere mai înguste desigur) „O istorie…”, cu articolul nedefinit bine marcat, sper. Unii confraţi întâmplãtori mã consiliau sã scriu istoria literaturii române în… continuarea celei cãlinesciene care merge pânã la 1938, la drept vorbind, 1941 fiind doar anul apariţiei. Era însã imposibil sã efectuez legãtura, „sudura” cu opera înaintaşului ilustru, cu superbul lui „stil” care frizeazã adesea ceea ce numim „ficţiunea criticã”, impunãtorul op fiind o… epopee a literaturii române, un imens, mirific roman, cum cu dreptate s-a observat. Mi-am dat perfect de bine seama cã a-l urma nu poate fi totuna cu a-l imita, cum el însuşi fãcuse cu predecesorii sãi. De la E. Lovinescu şi-a însuşit, într-un chip extrem de personal, „impresionismul” (marca stilisticã strict personalã”, de la Ibrãileanu a înţeles sã aplice ceea ce numim „critica completã”, iar de la Nicolae Iorga, pe tãcute, a luat exemplul erudiţiei, prezentatã nu însã în chipul unui vraf imens de informaţie revãrsatã adesea dezordonat în pagini, cu pierderea fatalã a reliefului valorilor. Spirit impunãtor, G. Cãlinescu a construit ţinând seamã de firul cronologic (facem istorie, nu?) al evenimentelor, în cazul acesta al valorilor. Fiecare ţinãtor de peanã este vãzut ca o… monadã, aşezat fiind cu ceea ce-i este mai caracteristic în devenirea istoricã. Arghezi, Blaga, Barbu etc. în compartimentul liricii, punctul central al iradierii întregului fiind Eminescu. Camil Petrescu e aşezat printre romancieri, cu toate cã a scris şi eseu şi teatru. Ş.a.m.d. O singurã excepţie a operat, cu Blaga, reamintindu-l şi printre eseişti, filosofi etc. Am procedat la rându-mi tot aşa, cu deosebire începând cu volumul al IV-lea, „inventând” secţiuni: „Dezvoltarea poeziei”, „Prozatorii”, „Dramaturgii”, ba şi una intitulatã „Nae Ionescu şi elevii lui”, spre a-mi oferi prilejul de a „trata” pe Mircea Eliade, pe Cioran, pe Noica etc., ca şi inexistenţi la Cãlinescu, nu aveau cum sã figureze în cartea lui. Cu alte cuvinte am construit compartimente în funcţie de materia datã. Procedeul l-am aplicat amplu în volumele urmãtoare, al V-lea consacrat poeziei, cu subcompartimentãri adecvate, al VI-lea, cu proza celei de a doua jumãtãţi de veac XX, cu memorialistica, atât cît am considerat necesar, cu dramaturgia, cel de al VII-lea fiind destinat criticii, istoriei literare, eseisticei, eminescologiei, protocronismului, traducerilor (cãci acum , spre deosebire de epoca lui Kogãlniceanu, traducerile „fac” o literaturã, ba chiar „naţionalã” în felul ei, etc. etc.

Aşa, aproximativ, am înţeles sã mã înscriu în „moştenirea” lui G. Cãlinescu, cum o numiţi.

2. Consideraţi cã direcţia autohtonistã, conceputã de G. Cãlinescu în capitolul „Specificul naţional” şi-a consumat toate implicaţiile posibile în istoriografia literarã ulterioarã?

Rãspuns: M-am strãduit sã ţin seamã de „autohtonism”, de specificul naţional aşa cum îl vede Cãlinescu în capitolul sãu final, atât de strãlucitor, cum îl vedeţi şi Dvs., un „finis coronat opus” al cãrţii lui. Din nefericire, eu însã nu pot scrie ceva similar. Omul este sub vremi. Ilustrul meu predecesor avea în spate valorile interbelice ale literaturii române, comparabile cu cele europene sincrone ivite pe parcursul a mai puţin de 20 de ani (1920-1939), categoric superioare (am spus-o în repetate şi în felurite chipuri ori de câte ori ideea mi-a trecut pe sub condei) celor apãrute în urmãtoarele şase decenii ale veacului trecut. Îmi este cumva imposibil sã scriu un… final „triumfalist” (în sensul bun al cuvântului) la „O istorie…), precum cel al lui Cãlinescu, pus sub pecetea adagiului costinian: „Nasc şi în Moldova oameni”.

3. Existã o componentã antropologicã, în sensul creaţiei rasiale, care ar merita urmãritã în cercetarea istorico-literarã româneascã aşa cum susţinea G. Cãlinescu?

Rãspuns: Cum bine aţi intuit, cred, „componenta antropologicã în sensul creaţiei rasiale (este greu însã sã operezi cu acest concept acum, cuvântul care îl designeazã şi-a deviat oarecum sensul şi expresivitatea, n.n.), care ar merita urmãritã în cercetarea istorico-literarã româneascã aşa cum susţinea Cãlinescu”, nu s-a împlinit. S-au încercat unii sã o facã, în poezie, în prozã, în dramã, în eseisticã. Apele mai sunt tulburi. Însumi îmi apar mie fãcând figurã de neducere la capãt a dificilului lucru la care m-am înhãmat. Nu atât cauza… biologicã mã ţine în loc, dar realitatea socialã pe care o am imediat sub ochi. În acest moment mi se pare de tot neaşezatã. Cum e posibil oare sã ne batem joc de noi înşine negându-l (cãci de aceasta, în absolut, rãspundem cu toţii) pe marele Eminescu?, sã ne interzicem a-l numi „poet naţional”?; sã ne apucãm sã negãm cu mare tam-tam istoria naţionalã, aşa cum a fost, biata de ea?; sã nu avem încã un mare şi exhaustiv dicţionar al limbii române, complet şi „datat”, cum au toate marile culturi?; sã nu avem o enciclopedie naţionalã?; sã ne permitem luxul pãgubos de a avea sute, mii poate. De instituţii de învãţãmânt superior, mii şi mii de edituri, muzee nefrecventate de nimeni etc.; toate acestea nişte alte, supradimensionate excesiv, forme fãrã fond. Unde este un Maiorescu sã le combatã, sã le înlãture, într-atâta bãtãlie pentru ciolanul puterii (politica?) şi goana dupã câştiguri fãrã muncã la cotiturã de veac? Nu ne dãm bine seama de… preamultul care stricã, aplatizeazã, în culturã, tinde spre mediocritate. Afirm, în perfectã cunoştinţã de cauzã, eu însumi aflându-mã în sistem, cãtre sfârşitul carierei profesorale în domeniul umanioarelor: Aşa zisele „Universitãţi particulare” (care au fãcut sã devinã „particulare” şi cele numai câteva care erau „de stat”) nu au a da în culturã nici mãcar o zecime din ce dãdeau cândva cele 3-4 din interbelic. Cele din Bucureşti, din Iaşi şi din Cluj, poate şi din Timişoara… „Cursurile rapide”, prin care activiştii din p.c.r. îşi lua diplome, de elementarã, de bacalaureat etc., apoi miile de studenţi de la atât de superficialul, lamentabilul învãţãmânt superior de la „fãrã frecvenţã” (elementara şi liceul îşi aveau nu mai puţin lamentabilul „seral”) s-au prelungit, în postdecembrism sub masca de învãţãmânt superior „particular”, de unde noianul de diplome (românul nu poate trãi fãrã… diplome) de licenţã, de masterat, de doctorat, de unde semidoctismul cras şi toate mizeriile morale care decurg din jalnicul efect al acestei, repet, cu totul nocive şi enormã… formã fãrã fond, alta decât cele respinse de Titu Maiorescu şi de urmaşii lui, ca fiind imitaţii dupã… Occident. Imitãm, ce-i drept şi azi Occidentul, însã formele fãrã fond prolifereazã enorm, endemic, în chiar interiorul fenomenului cultural românesc. Cum? Sunt impulsionate de „economia de piaţã”, de… „tranziţie”. Românul, cum observase cu teribilã dreptate Dimitrie Cantemir, are mare „greaţã” (în forul sãu psihic interior şi în proporţie de masã) de învãţãtura de carte, frumos „dezinteresatã”, în sine strict privitã. El are nevoie de… „carte”, adicã de… batalama, de diplome, ştiut fiind proverbul „cine are carte are şi parte”, adicã… funcţie bine plãtitã. Atât şi nimic mai mult! Batalamaua este respectatã cu sfinţenie la orice angajare în servicii cît de neimportante cît priveşte performanţa culturalã. (Chiar în acest moment, deschizând Adevãrul de azi, 17 septembrie, îmi sare în ochi un titlu pe pagina a 2-a: „Preşedintele CJ Vaslui vrea ca femeile de serviciu sã aibã facultate”. Chiar dacã este o exagerare gazetãreascã, ea este simptomaticã într-o ţarã cu atâţia şomeri cu titluri academice, dublaţi de numãrul celor care fug de la sate şi de la sfânta munca a câmpului).

Trecând pe terenul literaturii, ştim prea bine cã statul, pe vremea comunismului, plãtea bine de tot, cu… metrul, cu numãrul de versuri şi de pagini. De unde marea producţie, cantitativã înţeleg, de poezie, de prozã, dramaturgie, eseisticã etc., cu necesara scãdere a calitãţii… fenomenul continuã sã se producã aproximativ la fel, ca într-un blestem, şi în postdecembristul nostru… capitalist, dacã putem sã-l numim aşa. Se scriau în comunism, şi continuã sã se scrie şi acum, în totala libertate a cuvântului, încã mai abitir şi încã mai superfluu. Am stat şi am numãrat: Dacã nu într-o zi, sigur într-o sãptãmânã, editurile noastre (am încercat sã le numãr dar m-am lãsat lehamete) produc „cãrţi” tipãrite câte avem moştenire din literatura românã veche pe parcursul a 4 secole şi mai bine. În „Istoria” mea am vestejit cu diferite prilejuri, supraproducţia de literaturã proastã sau şi foarte proastã, „mania autorlîcului la români”, cum îi mai zic.

4. Situaţia documentelor de bazã (ediţii, bibliografii de autori, reviste literare şi curente, grupãri, dicţionare) era consideratã de G. Cãlinescu, la 1941, ca fiind în suferinţã. S-a menţinut aceastã situaţie în ansamblul ei şi dacã rãspunsul este pozitiv ce ar trebui fãcut spre a se îndrepta?

Rãspuns: Fireşte, fenomene precum cele semnalate imediat mai sus se produc şi în alte pãrţi de lume. Nu însã, îmi permit sã observ, pãstrând proporţiile ce se impun, ca la noi, unde lipseşte orice control, nici un fel de plan (nu dintre acelea care au fost în comunism privind susţinerea, proslãvirea regimului, ci altele dictate de bunul simţ, cât mai obiective). Astfel, deşi începute cu mult aplomb, ediţiile ştiinţifice complete, bibliografii generale sau pe autori, dicţionare cât se poate de cuprinzãtoare, reviste stabile (nu sufocate de politicianism) etc. continuã sã ne lipseascã, ca şi pentru G. Cãlinescu, la vremea lui, care deplora lipsa instrumentelor istoricului literar care se pregãtea sã ridice o sintezã. El însuşi, ştim bine, a fãcut muncã de documentarist, de monografist, de bibliograf, de descifrator de manuscrise etc. aşa, supravegheate de p.c.r., deci nu de tot slobode sã funcţioneze în chip natural, firesc, institutele de cercetãri dau semne de îmbãtrânire, de scãdere, de… lipsã de fonduri, realã sau/şi „imaginarã”, acum muncitorii din culturã având tot dreptul de a se situa în grevã, cum este cazul miilor de profesori în momentul de faţã. De altã parte, trebuie sã cãdem de acord cã în acest domeniu nu funcţioneazã aproape deloc normal legea cererei (de a citi, de a cumpãra, de a avea nevoie de obiectul respectiv) şi a ofertei de studii din domeniul umanioarelor. Ştiţi câte exemplare a tipãrit Editura Niculescu din volumul al V-lea la cartea mea O istorie a literaturii române? Dar Editura Dacia, câte exemplare a scos din cel de al VI-lea? Nici nu ştiu! Am întrebat şi mi s-a spus, cu jumãtate de gurã, cã ar fi fost câte vreo 500 de exemplare din fiecare volum. Ce-i de fãcut? Nu ştiu. Ştiu doar cã dintr-o asemenea muncã enormã nu m-am ales cu nici un ban. Comparaţi, vã rog, cu situaţia ediţiei întâia: câte 30.000 de exemplare din fiecare volum, epuizate foarte repede, ca dealtminteri şi cele din ediţia a doua, relativ vorbind. La un alt „Ce-i de fãcut?”, cu care mã somaţi, nu-mi rãmâne decât rãspunsul: Îmi duc mai departe crucea, devreme ce am aburcat-o în spinare. Şi, nãuc, nu îndemn pe nimeni dintre confraţii mai tineri sã mã urmeze.

5. Care ar trebui sã fie teritoriul de competenţã al istoriografiei literare româneşti?

Nu-mi este prea limpede sensul îmbinãrii de cuvinte „teritoriul de competenţã al istoriografiei literare româneşti”. Foarte probabil este vorba de obiectul ei şi rãspund: studierea devenirii în timp a fenomenului pe care obişnuim sã-l numim „arta cuvântului”. Totodatã, încerc sã bãnuiesc şi subtextul întrebãrii. În vremea din urmã nu se mai pune temei pe ideea maiorescian-hegelianã artã pentru artã, pe separarea esteticului de… cultural, cum lasã a se înţelege G. Cãlinescu, trecând prea în fugã peste literatura românã veche sau/şi aceea a luminilor, expediind iute de tot pe reprezentanţii Şcolii ardelene, de exemplu. În ceea ce mã priveşte, n-am urmat fidel aceastã cale cu prea mare stricteţe, atent şi la alţi mari teoreticieni şi critici din anii interbelici, un Lovinescu, un M. Dragomirescu, Perpessicius, Ş. Cioculescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu, spre a nu mai aminti cum însuşi disputa dintre artã pentru artã şi arta cu tendinţã s-a soldat între cei doi protagonişti, Maiorescu şi Gherea, cu un soi de cãdere de acord, începând încã cu Ibrãileanu. Dar ce sã mai spunem de un Aderca sau de un Camil Petrescu, cel din urmã, oscilând între cele douã extreme, proclamã categoric: „artã pentru adevãr”, nu fãrã a ne face sã gândim, mãcar în treacãt, la spiritualul şi extrem de subtilul caragialian: „artã pentru artã?” sau „artã cu tendinţã?”. Nu, decreteazã glumind foarte serios autorul „Scrisorii pierdute”, ci „tendinţã cu artã!”. Cândva, în anii mei tineri, îndoctrinat, dacã pot spune aşa, cãci mã încãpãţânam sã nu fiu, cu atâta gherism, marxism-leninism, jdanovism, stalinism, sâcâit în cele din urmã şi de „ceauşism”, mã apucam de arta purã ca de un colac de salvare, poate chiar din 1941 când mi-a picat în mânã Istoria lui Cãlinescu. Treptat-treptat mi-am dat seama de spaţiile de interferenţã dintre sferele culturii în general şi ale artei cuvântului mai în special. Câmpul vast al culturii şi literaturii universale pe care l-am bãtãtorit pe cãrãrile lui principale, citind cât mai mult, când s-a putut chiar în limbile de origine, m-a ajutat sã-mi confirm mie însumi acest suprem adevãr. Ca atare, am acordat, cât am izbutit sã-mi încapã în lucrarea mea, o atenţie mãritã fenomenului artei (scrisului) româneşti (românesc) vechi. Ba chiar, ca profesor ce mã aflam, am pândit momentul când s-a putut sã-mi fac norma didacticã de la catedrã pe terenul literaturii vechi, scufundându-mã „în fumul de tãmâie”, cum zicea Cãlinescu, şi gãsind astfel o cale de sustragere din fatalul şi tot pe atât de trecãtorul (Dumnezeu mi-a dat zile sã apuc a-l vedea anihilat)… jdanovism din anii proletcultismului, care nu era propriu-zis proletcultism în litera cuvântului, ci numai un nenorocit de oportunism care ne defineşte ca naţie aflatã în „calea tuturor rãutãţilor”.

Demonstrez aceasta cu mare insistenţã în cartea mea. M-am eliberat de studierea „poetului proletar şi cismar” D. Th. Neculuţã (cu el se începea şi se sfârşea cu Dan Deşliu din faza lui primã) şi m-am scufundat în lecturi şi re-lecturi din vechii scriitori eclesiastici şi cronicari. Altfel spus, din cãrţile celor care scriau dintr-o nevoie interioarã a sinei lor (Neagoe Basarab, Coresi, Moxa, Varlaam, Ureche, Costin, Dosoftei, Antim Ivireanul, Neculce, Radu Popescu, Stoica Ludescu etc. etc. etc.), nu deloc independenţi se înţelege, de contextul socio-politic al vremii lor. Aveau însã, în stil (iau cuvântul în înţelesul cel mai larg). Sunt un critic şi un istoriograf care caut sã mã dublez cu un … stilist şi cu un filolog, cu un gramatician chiar, pentru mine limba şi literatura formând – pentru fiecare naţie în parte – sunt un tot unitar, absolut indestructibil. Scriitorii vechi aveau acea… fragranţã şi spontaneitate ingenue fermecãtoare a lucrului fãcut nu cu grija de a-şi afla în aceastã îndeletnicire o prozaicã necesitate de a fi plãtit, cum vedeam cã se întâmplã în juru-mi.

6. Consideraţi cã ar trebui inclusã în istoria literaturii române şi perioada anterioarã, proto-românã, de creaţie în limba „universalitãţii”, latinã, dupã modelul unor istoriografii literare occidentale (francezã, spaniolã etc.). Ce obiecţii s-ar aduce?

Rãspuns: La aceastã întrebare nu pot sã rãspund decât absolut afirmativ. Nu numai cã este obligatoriu sã depistãm şi sã explicãm cât de limpede tot ce s-a scris pe teritoriul românesc în mileniul întâi al erei noastre (dacã se poate şi de mai înainte), rãmas atâta vreme îndeajuns de întunecat, necunoscut. În scrierile patristice ale unor Teotim din Tomis, Auxenţiu de Durostorum, Laurentius Melifluus de Novae, Secundian de Singidunum, Palladiu de Ratiaria şi mai ales Nicetas din Remesiana, episcopii cei dintâi ai protoromânilor de la Dunãrea de Jos, apoi cei care şi-au desfãşurat activitatea scriitoriceascã în Occident, precum Ioan Cassianus sau Dionisius Exiguus, originari din Dobrogea de azi (fosta Scythia Minor), primul în serviciul episcopului Castor de Apta Narbonensis din Provenţa francezã, cel de al doilea la Roma, ca secretar al papei Ghelasie. Nu puteam dizerta, în ediţia întâia asupra acestei literaturi religioase, în esenţã, scrisã în latina epocii, evident, unde am aflat totuşi reflexe ale vieţii autohtonilor, strãmoşii noştri din epoca primirii creştinismului. Nu încape îndoialã, Nicetas din Remesiana şi ucenicii sãi care catehizau pe ambele maluri ale Dunãrii, ajungând, la nord, pânã la „aurileguluii” (culegãtorii de aur) din Munţii Apuseni, cum însuşi ne spune, le vorbeau celor nou botezaţi în româna lor din care nu cunoaştem pozitiv arhiştiuta propoziţie „Torna, torna, fratre!”, dar când scriau cãrţile pe care acum trebuie sã le ştim, sã le încorporãm culturii naţionale române, se exprimau în latinã, limbã ce poate fi consideratã drept limba literarã (de carte) a românilor de atunci. Le-am sondat ici şi colo, aceste vechi cãrţi religioase şi am ajuns la concluzia cã ele mãrturisesc nu numai credinţa creştinã dar totodatã contribuie la consolidarea morfosintaxei şi lexicului limbii moderne neolatine care este româna de la Carpaţi şi de la Dunãre. Am ajuns chiar la concluzia-ipotezã de a da dreptate lui Dimitrie Cantemir care în Descriptio Moldavia este de pãrere cã pânã a ajunge sã scrie şi sã citeascã pe slavonie, românii s-au folosit de scrierea cu litere latine. Ba chiar, la locul potrivit, am dat dreptate şi regretatului profesor I. C. Chiţimia care demonstra posibila existenţã a unui text latin-român la baza Codicelui Voroneţean, chiar dacã textul intermediar se admite a fi fost slavon. Evident, Cantemir nu a avut cum sã cunoascã direct scrierile patristice din Dacia Romanã. A citit însã, destul de pe larg pentru vremea sa, în Dicţionarul Moreri (la care se referã de 7 ori de-a lungul Hronicului a vechimii moldovlahilor), în cea de a 16-a ediţie, pe care o avea la dispoziţie, în exilul sãu de la St. Petersburg, din moment ce, el însuşi, cu tot cu opera sa, este prezent în acel magnific op, în momentul când redacta Descriptio…, putând culege minime informaţii despre episcopii cãrturari de la Dunãrea de Jos de care veni vorba mai sus. La rându-le, redactorii lui Moreri consultaserã cartea lui Ghenadie din Marsilia, De viris ilustribus, unde figureazã mai toţi, consemnaţi de un contemporan al lor. La Bibliothèque Nationale din Paris am luat şi eu în mânã Histoire littéraire de la France… a benedictinilor de la St. Maur (titlul este kilometric şi cele peste 50 de volume in folio de sub el au avut nevoie de vreo 200 de ani pânã sã fie tipãrite). Sunt acolo, bag seamã reproduse toate testele, indiferent din ce domeniu, produse pe teritoriul francez, în indiferent ce limbã, de la începutul începuturilor pânã prin 1300 şi ceva, când lucrarea se încheie, prin 1940, pe cât ţin minte. M-am speriat pur şi simplu şi m-am vãzut pe aceeaşi lungime de undã a gândirii Dvs. privitoare la fenomenele culturale „proto”, de tipul celor occidentale, „francezã, spaniolã etc.”, la care aş adãuga, dinspre noi, românii, extraordinara Dacie preistoricã a „fantastului” Nicolae Densusianu. Ca istoric literar mã confrunt aici cu… imposibilul. N. Densusianu, uitând de iarãşi extraordinara operã a nepotului sãu, poetul, istoricul literar (uitat acum, putem zice) şi mai ales romanistul din capodopera Histoire de la langue roumaine, ne propune, ne îndeamnã sã începem… cu pelasgii, strã-strãmoşii noştri şi totodatã ai tuturor europenilor, nepoţii geto-dacilor, cum ar veni, în acelaşi timp şi ai noştri, ai românilor de azi. Asta însã mi se pare prea de tot! Dar cartea lui Densusianu nu trebuie câtuşi de puţin neglijatã. Ipoteza e magnificã şi tenteazã spiritul protocronistic al unor posibili cercetãtori de azi care ar fi sã fie nişte temperamente haşdeene. Mã gândesc la Haşdeu cel din Magnum Etymologicum care, dupã toate calculele n-ar fi ajuns sã ducã la capãt uriaşa sa operã, aşa cum e proiectatã în aceste 3-4 volume apãrute, n-ar fi izbutit s-o termine chiar dacã a fi trãit o sutã de ani. …. aflu de la un fost student al meu, au dus la capãt Dicţionarul limbii germane – proiectat tot hasdeian, la bun sfârşit în zilele noastre, lucrat de o echipã de câteva zeci de specialişti. Ce-ar fi sã …….. la fel cu Haşdeu? Am cutezat însã sã încep opul meu cu… Ovidiu. Nu chiar din proprie iniţiativã, ci la o sugestie a lui G. Cãlinescu chiar. L-am auzit la un moment dat cã regretã a nu fi început istoria literaturii române cu… Publius Ovidius Naso. De ce n-aş fi fãcut-o? În definitiv e vorba de un mare poet al lumii care a trãit cãtre sfârşitul vieţii pe teritoriul românesc, a scris despre daco-geţi, ba chiar le-a învãţat limba, a compus poeme în limba geto-dacã, spre a-şi câştiga aici, printre tomitani, laurii poetului de geniu ce i se cuveneau. Fireşte, m-am abţinut dintr-o elementarã decenţã, sã apar cu un capitol închinat lui Ovidiu, „influenţat” tot de Cãlinescu, ştim bine cã pentru el criteriul apartenenţei la o literaturã naţionalã fiind întâi şi întâi limba în care se scrie.

7. Aţi susţinut, şocând personaje conservatoare, cã „slavonismul” a împiedicat dezvoltarea literaturii române? De ce credeţi asta?

Rãspuns: Da, vrem nu vrem, acestea au fost împrejurãrile istorice, de mare mirare pentru toţi umaniştii europeni (italieni, germani, francezi, polonezi) de dupã Aeneas Silvio Piccolomini, devenit papa Pius al II-lea, cum cã o naţie care vorbeşte o limbã romanicã, izbitor de asemãnãtoare cu italiana, întâi de toate, scrie şi citeşte, ascultã liturghia în slavonã, o limbã total deosebitã, prin gramaticã şi lexic de limba vie a poporului supus la o asemenea caznã. Piedica istoricã (nu învinuim pe nimeni, infracţiunea a devenit acum… metafizicã) în dezvoltarea culturii româneşti a fost mare de tot: Primul text românesc cât de cât compact descoperit pânã acum, Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung – nu deloc „cultural” ci numai o notã informativã despre mişcãrile trupelor turceşti la sudul Dunãrii adresatã de autor braşovenilor, mai exact burgmeisterul cetãţii de peste munte, la o fugã de cal de prin pasul Rucãrului – e abia contemporanã cu Ludovigo Aruosto, Margareta de Navara, François Rabelais, Albrecht Dürer, Martin Luther şi Nicolas Copernic. La apariţia ei Leonardo da Vinci murise de doi ani. Ce putem spune mai mult? Slavonismul a dat însã o capodoperã, Învãţãturile lui Neagoe Basarab cãtre fiul sãu Theodosie, încorporatã literaturii române abia prin versiune româneascã apãrutã în anii domniei lui Brâncoveanu. Slavona a mai slujit ca scut împotriva invaziei unei alte limbi „sfinte” şi concurente, greaca, cultivatã insistent prin şcoli şi cãrţi tipãrite de cãtre Matei Basarab. Cam atât! Condamnabile au fost, de-a-lungul istoriei puseurile slavofile, dincoace de Petru cel Mare: în timpul disputelor şi rãzboaielor ruso-turc, în timpul „protectoratelor” ruseşti de la începutul secolului al XIX-lea, apoi chiar şi în timpul rãzboiului de la 1877, neapãrat, în fine, insistenţa mare de tot cu care oficialitatea încuraja sovietizarea culturii pe o bunã bucatã de timp dupã 23 august 1944, când cu „eliberarea de sub jugul fascist”. Aici chiar stã principala cauzã pentru care literatura scrisã în anii regatului (sub Carol I, sub Ferdinand, parţial şi sub Carol II), rãmâne net superioarã valoric prin compararea cu cea apãrutã în a doua jumãtate a veacului XX.

8. Sensul „Istoriei” Domniei Voastre pare a fi, dupã ce puterea de creaţie naţionalã s-a demonstrat în „Istoria” lui Cãlinescu, demonstraţia capacitãţii de diferenţiere. Ce concluzie aveţi la sfîrşitul acestei fapte mari?

Rãspuns: Diferenţierea de G. Cãlinescu am încercat s-o arãt în cele spuse mai sus. Pur şi simplu am încercat sã-l urmez (dacã vreţi, „sã-l imit”) cât de cât creator, aplecat asupra unei materii diferitã de a lui, mãcar în secvenţa a doua a cãrţii, dacã nu şi în prima, pe ici şi pe colo, uneori chiar pe fragmente esenţiale, sper.

Concluzia la „sfârşitul acestei… fapte”? Este un pariu cu mine însumi.

Mi-am propus sã scriu istoria literaturii române de la începuturi pânã în anul 2000 şi ceva. În orice caz trebuia sã încerc! Îmi place sã fiu „om al faptei!”. Sunt nemulţumit de condiţiile materiale în care au apãrut ultimele douã volume. Visul meu din toate mai frumos este sã-mi vãd lucrarea întrunitã într-un singur volum, in folio, fãrã greşeli, text nevariatur.

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: