PUNCTAJ – Interviu cu prof. dr. Ion Rotaru

Iulie 28, 2007 at 11:49 am (ACTIVITATEA SI OPERA)

1. Dle Profesor, sunteţi autorul celei mai importante „Istorii” a literaturii române de dupã anii 1941, operã, pe drept cuvînt, monumentalã dar, din pãcate, încã prea puţin înţeleasã. Sînteţi un „cãlinescian”? Din „a cîta generaţie”? Şi ce însemneazã „cãlinescian”? Existã o „moştenire” a lui G. Cãlinescu în cultura românã?

Rãspuns: Stingherit şi inhibat-intimidat cumva faţã de laudele pe care le… insinuaţi înspre mine, îmi iau totuşi curajul sã afirm cã, da, sunt un „cãlinescian” din chiar prima generaţie. La mijloc vine vârsta: Am citit pe Cãlinescu mai întâi cu Istoria sa monumentalã încã din anul apariţiei, din 1941, adicã pe când aveam 17-18 ani, înainte de bacalaureat, nu sistematic, fireşte, ci pe sãrite, consultînd tabla de materii şi indicii. Un impuls a venit şi din faptul cã uimitoarea carte, aflasem, era… „interzisã” în anii dictaturii antonesciene şi ai rãzboiului. Mi-o împrumuta clandestin bãiatul directorului internatului de la Bacãu, cu care eram prieten. Pe urmã am cãutat şi am gãsit cãi de a o citi, ani la rând, pânã ce, în sfârşit, prin 1946-1947, l-am vãzut în carne şi oase pe autor, cu ocazia ţinerii unei conferinţe la sala Dalles şi puţin dupã aceea la cursurile pe care le fãcea la facultate. Îl citeam cu mare interes ca sã-mi verific propriile impresii despre scriitorii pe care îi cunoţteam ţi eu bine, apoi pentru „domina buona”, „sexul îngerilor” ţi alte comèdii în prelegerile de la catedrã. I-am fost student pânã în ziua în care a fost dat afarã din Universitate, 29 ianuarie 1949 (v. Şi „Addenda” la cap. G. Cãlinescu din ediţia a II-a la O istorie…, vol. IV). I-am fost, nu mult dupã terminarea facultãţii, colaborator şi secretar de redacţie la vol. I din aşa zisul „Tratat academic din Istoria literaturii române”, operã nãscutã aproape moartã, în orice caz rãmasã neterminatã, pricina fiind „colectivul” redacţional de câteva bune zeci de autori. Am participat la interminabile, oţioasele „şedinţe de lucru”, dominate total de Profesor… De pe atunci am rãmas cu convingerea fermã cã orice istorie a nu importã a cãrei literaturi naţionale trebuie sã fie scrisã de o singurã mânã, cum era a lui. În principiu, se pot scrie tot atâtea istorii literare câte persoane sunt capabile sã o facã. De aceea am ales şi titlul (ceea ce nu înseamnã cã îndemn şi pe alţii sã mã imite, dar lucrul s-a întâmplat, din pãcate, pe paliere mai înguste desigur) „O istorie…”, cu articolul nedefinit bine marcat, sper. Unii confraţi întâmplãtori mã consiliau sã scriu istoria literaturii române în… continuarea celei cãlinesciene care merge pânã la 1938, la drept vorbind, 1941 fiind doar anul apariţiei. Era însã imposibil sã efectuez legãtura, „sudura” cu opera înaintaşului ilustru, cu superbul lui „stil” care frizeazã adesea ceea ce numim „ficţiunea criticã”, impunãtorul op fiind o… epopee a literaturii române, un imens, mirific roman, cum cu dreptate s-a observat. Mi-am dat perfect de bine seama cã a-l urma nu poate fi totuna cu a-l imita, cum el însuşi fãcuse cu predecesorii sãi. De la E. Lovinescu şi-a însuşit, într-un chip extrem de personal, „impresionismul” (marca stilisticã strict personalã”, de la Ibrãileanu a înţeles sã aplice ceea ce numim „critica completã”, iar de la Nicolae Iorga, pe tãcute, a luat exemplul erudiţiei, prezentatã nu însã în chipul unui vraf imens de informaţie revãrsatã adesea dezordonat în pagini, cu pierderea fatalã a reliefului valorilor. Spirit impunãtor, G. Cãlinescu a construit ţinând seamã de firul cronologic (facem istorie, nu?) al evenimentelor, în cazul acesta al valorilor. Fiecare ţinãtor de peanã este vãzut ca o… monadã, aşezat fiind cu ceea ce-i este mai caracteristic în devenirea istoricã. Arghezi, Blaga, Barbu etc. în compartimentul liricii, punctul central al iradierii întregului fiind Eminescu. Camil Petrescu e aşezat printre romancieri, cu toate cã a scris şi eseu şi teatru. Ş.a.m.d. O singurã excepţie a operat, cu Blaga, reamintindu-l şi printre eseişti, filosofi etc. Am procedat la rându-mi tot aşa, cu deosebire începând cu volumul al IV-lea, „inventând” secţiuni: „Dezvoltarea poeziei”, „Prozatorii”, „Dramaturgii”, ba şi una intitulatã „Nae Ionescu şi elevii lui”, spre a-mi oferi prilejul de a „trata” pe Mircea Eliade, pe Cioran, pe Noica etc., ca şi inexistenţi la Cãlinescu, nu aveau cum sã figureze în cartea lui. Cu alte cuvinte am construit compartimente în funcţie de materia datã. Procedeul l-am aplicat amplu în volumele urmãtoare, al V-lea consacrat poeziei, cu subcompartimentãri adecvate, al VI-lea, cu proza celei de a doua jumãtãţi de veac XX, cu memorialistica, atât cît am considerat necesar, cu dramaturgia, cel de al VII-lea fiind destinat criticii, istoriei literare, eseisticei, eminescologiei, protocronismului, traducerilor (cãci acum , spre deosebire de epoca lui Kogãlniceanu, traducerile „fac” o literaturã, ba chiar „naţionalã” în felul ei, etc. etc.

Aşa, aproximativ, am înţeles sã mã înscriu în „moştenirea” lui G. Cãlinescu, cum o numiţi.

2. Consideraţi cã direcţia autohtonistã, conceputã de G. Cãlinescu în capitolul „Specificul naţional” şi-a consumat toate implicaţiile posibile în istoriografia literarã ulterioarã?

Rãspuns: M-am strãduit sã ţin seamã de „autohtonism”, de specificul naţional aşa cum îl vede Cãlinescu în capitolul sãu final, atât de strãlucitor, cum îl vedeţi şi Dvs., un „finis coronat opus” al cãrţii lui. Din nefericire, eu însã nu pot scrie ceva similar. Omul este sub vremi. Ilustrul meu predecesor avea în spate valorile interbelice ale literaturii române, comparabile cu cele europene sincrone ivite pe parcursul a mai puţin de 20 de ani (1920-1939), categoric superioare (am spus-o în repetate şi în felurite chipuri ori de câte ori ideea mi-a trecut pe sub condei) celor apãrute în urmãtoarele şase decenii ale veacului trecut. Îmi este cumva imposibil sã scriu un… final „triumfalist” (în sensul bun al cuvântului) la „O istorie…), precum cel al lui Cãlinescu, pus sub pecetea adagiului costinian: „Nasc şi în Moldova oameni”.

3. Existã o componentã antropologicã, în sensul creaţiei rasiale, care ar merita urmãritã în cercetarea istorico-literarã româneascã aşa cum susţinea G. Cãlinescu?

Rãspuns: Cum bine aţi intuit, cred, „componenta antropologicã în sensul creaţiei rasiale (este greu însã sã operezi cu acest concept acum, cuvântul care îl designeazã şi-a deviat oarecum sensul şi expresivitatea, n.n.), care ar merita urmãritã în cercetarea istorico-literarã româneascã aşa cum susţinea Cãlinescu”, nu s-a împlinit. S-au încercat unii sã o facã, în poezie, în prozã, în dramã, în eseisticã. Apele mai sunt tulburi. Însumi îmi apar mie fãcând figurã de neducere la capãt a dificilului lucru la care m-am înhãmat. Nu atât cauza… biologicã mã ţine în loc, dar realitatea socialã pe care o am imediat sub ochi. În acest moment mi se pare de tot neaşezatã. Cum e posibil oare sã ne batem joc de noi înşine negându-l (cãci de aceasta, în absolut, rãspundem cu toţii) pe marele Eminescu?, sã ne interzicem a-l numi „poet naţional”?; sã ne apucãm sã negãm cu mare tam-tam istoria naţionalã, aşa cum a fost, biata de ea?; sã nu avem încã un mare şi exhaustiv dicţionar al limbii române, complet şi „datat”, cum au toate marile culturi?; sã nu avem o enciclopedie naţionalã?; sã ne permitem luxul pãgubos de a avea sute, mii poate. De instituţii de învãţãmânt superior, mii şi mii de edituri, muzee nefrecventate de nimeni etc.; toate acestea nişte alte, supradimensionate excesiv, forme fãrã fond. Unde este un Maiorescu sã le combatã, sã le înlãture, într-atâta bãtãlie pentru ciolanul puterii (politica?) şi goana dupã câştiguri fãrã muncã la cotiturã de veac? Nu ne dãm bine seama de… preamultul care stricã, aplatizeazã, în culturã, tinde spre mediocritate. Afirm, în perfectã cunoştinţã de cauzã, eu însumi aflându-mã în sistem, cãtre sfârşitul carierei profesorale în domeniul umanioarelor: Aşa zisele „Universitãţi particulare” (care au fãcut sã devinã „particulare” şi cele numai câteva care erau „de stat”) nu au a da în culturã nici mãcar o zecime din ce dãdeau cândva cele 3-4 din interbelic. Cele din Bucureşti, din Iaşi şi din Cluj, poate şi din Timişoara… „Cursurile rapide”, prin care activiştii din p.c.r. îşi lua diplome, de elementarã, de bacalaureat etc., apoi miile de studenţi de la atât de superficialul, lamentabilul învãţãmânt superior de la „fãrã frecvenţã” (elementara şi liceul îşi aveau nu mai puţin lamentabilul „seral”) s-au prelungit, în postdecembrism sub masca de învãţãmânt superior „particular”, de unde noianul de diplome (românul nu poate trãi fãrã… diplome) de licenţã, de masterat, de doctorat, de unde semidoctismul cras şi toate mizeriile morale care decurg din jalnicul efect al acestei, repet, cu totul nocive şi enormã… formã fãrã fond, alta decât cele respinse de Titu Maiorescu şi de urmaşii lui, ca fiind imitaţii dupã… Occident. Imitãm, ce-i drept şi azi Occidentul, însã formele fãrã fond prolifereazã enorm, endemic, în chiar interiorul fenomenului cultural românesc. Cum? Sunt impulsionate de „economia de piaţã”, de… „tranziţie”. Românul, cum observase cu teribilã dreptate Dimitrie Cantemir, are mare „greaţã” (în forul sãu psihic interior şi în proporţie de masã) de învãţãtura de carte, frumos „dezinteresatã”, în sine strict privitã. El are nevoie de… „carte”, adicã de… batalama, de diplome, ştiut fiind proverbul „cine are carte are şi parte”, adicã… funcţie bine plãtitã. Atât şi nimic mai mult! Batalamaua este respectatã cu sfinţenie la orice angajare în servicii cît de neimportante cît priveşte performanţa culturalã. (Chiar în acest moment, deschizând Adevãrul de azi, 17 septembrie, îmi sare în ochi un titlu pe pagina a 2-a: „Preşedintele CJ Vaslui vrea ca femeile de serviciu sã aibã facultate”. Chiar dacã este o exagerare gazetãreascã, ea este simptomaticã într-o ţarã cu atâţia şomeri cu titluri academice, dublaţi de numãrul celor care fug de la sate şi de la sfânta munca a câmpului).

Trecând pe terenul literaturii, ştim prea bine cã statul, pe vremea comunismului, plãtea bine de tot, cu… metrul, cu numãrul de versuri şi de pagini. De unde marea producţie, cantitativã înţeleg, de poezie, de prozã, dramaturgie, eseisticã etc., cu necesara scãdere a calitãţii… fenomenul continuã sã se producã aproximativ la fel, ca într-un blestem, şi în postdecembristul nostru… capitalist, dacã putem sã-l numim aşa. Se scriau în comunism, şi continuã sã se scrie şi acum, în totala libertate a cuvântului, încã mai abitir şi încã mai superfluu. Am stat şi am numãrat: Dacã nu într-o zi, sigur într-o sãptãmânã, editurile noastre (am încercat sã le numãr dar m-am lãsat lehamete) produc „cãrţi” tipãrite câte avem moştenire din literatura românã veche pe parcursul a 4 secole şi mai bine. În „Istoria” mea am vestejit cu diferite prilejuri, supraproducţia de literaturã proastã sau şi foarte proastã, „mania autorlîcului la români”, cum îi mai zic.

4. Situaţia documentelor de bazã (ediţii, bibliografii de autori, reviste literare şi curente, grupãri, dicţionare) era consideratã de G. Cãlinescu, la 1941, ca fiind în suferinţã. S-a menţinut aceastã situaţie în ansamblul ei şi dacã rãspunsul este pozitiv ce ar trebui fãcut spre a se îndrepta?>>> mai departe aici >>>

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: