ÎNCEPUTUL APOSTOLATULUI MEU

Iulie 28, 2007 at 11:49 am (ACTIVITATEA SI OPERA)

Caut la „jurnalele” mele cele mai vechi – ar fi un abuz să le reproduc aici – şi aflu că în ziua de „marţi 27 noiembrie 1946″, o zi mohorâtă, cu ploaie rece, păşeam în curtea şcolii primare cu patru clase din Satu Nou, comuna „Gh. Buzdugan” judeţul Bacău. Acolo mă trimitea „repartiţia” pe care o purtam în buzunar, dată mie chiar de ministrul. învăţământului de atunci care se numea I. Mironescu Mara, de culoare politică „socialist titeliat” (Partidul socialist al lui Titel Petrescu, nefuzionat încă la acea dată cu P.C.R). Naiv, neştiind încă a umbla prin ministere, am intra pur şi simplu în cabinetul lui Mara din strada Spiru Haret, unde mi s au arătat nişte hărţi cu posturi libere. Idealul meu era să găsesc o şcoală cât mai apropiată de satul meu şi harta indica un. loc liber în comuna „Gh. Buzdugan” (astăzi se numeşte „Gheorghe Doja”), la 18 km de Bacău, lângă şoseaua naţională şi calea ferată, în dreptul haltei Fărăoani. Un omuleţ mărunţel, ca de 45 50 de ani, mă întâmpina în pragul uşii. Îi spun cu ce treburi am venit, mă recomand, la rându i se recomanda şi el, Costică Paraschiv, învăţător şi director. Mi se părea foarte ponosit, neîngrijit îmbrăcat şi încălţat: „Păi, măi băiete, postul ista de pe adresa cu care ai venit, este la şcoala din Fundu” / „Cum din Fundu? Care Fundu?” zic eu. / „Ehei, Fundu îi încolo – şi arată înspre miazăzi – hăt peste deal şi de la pădurea ceia vreo 11 12 Km” / „Nu înţeleg, aici scrie „Gh. Buzdugan”. / „Da, mă lămureşte domnul Paraschiv, satele Fundu şi acesta unde eşti acum Satu Nou formează comuna „Gh. Buzdugan”, n ai ştiut pân acum?” / „De unde să ştiu, eu am fost la minister, mi s a arătat o hartă, cu un loc liber la „Gh. Buzdugan”, nu mi au spus nimic de Fundu” / „Te au înşelat ăia de la minister, ca şi pe alţii dealtfel, scriu pe harta numai comuna, nu şi satul” / „Şi acum eu trebuie sa mă duc la Fundu? Pe unde să apuc într acolo? „Deocamdată, zice domnul Paraschiv care între timp mi o prezintă şi pe soţia lui, ceva mai spălăţică decât el, rămâi în sara asta la noi. Vine acuş noaptea, plouă, îi glod tare, lasă te pe mâine dimineaţă. Stai la noi, avem unde să te culcăm, ţi o fi şi frig, îi fi fiind flămând…” / „Nu, zic eu, furios, fie ce a fi eu mă duc în seara, în noaptea asta la Fundu. Trebuie să fac act de prezenţă şi să mi încep activitatea mâine la orele 8″ / „Măi băiete, sunt 11 km (13 zice soţia lui), vine întunericul, te omoară ho­ţii, te mănâncă lupchii”, zică el, mai în glumă, mai în serios. Dar furia nu mi a trecut cu una cu două. Îmi ajustez ruksacul la cătărămi şi făcând o pe vi­teazul le spun: „Am ici la brâu un Ştaier cu 24 de cartuşe, am făcut armata, am nişte bocanci, uitaţi vă colea, plec şi gata. La revedere, voi mai treci pe la dvs., sâmbătă când mă întorc la Bacău…”. Şi am plecat urmând poteca în sus pe deal, am traversat pădurea şi apoi pe un drumeag ce abia se zărea, marcat din loc în loc de câte o troiţă… catolică, bag seama, ajung la Fundu. Satul Fundu era mult mai mare decât Satu Nou, aşezat într o văioagă înconjurată de codri seculari. Observ că lumea de pe drum vorbeşte şi ciangăreşte, româneşte mai deloc. Întreb de d l primar Horvath, aflu că e la crâşmă, îl găsesc, facem cunoştinţă, îi spun cine sunt şi de ce am venit, omul se bucură, mă pofteşte la el acasă. Îngheţat de frig, udat de lapoviţă, m am încălzit şi m am înviorat de îndată ce d l primar Horvath m a cinstit cu o oală de vin noha, în pli­nă fierbere, vin de cel nou, care pişcă limba. Apoi nevastă sa ne a pus dinainte, pe o măsuţă joasă, mămăliga fierbinte şi o strachină mare cu… borş de şiră de spinare de porc afumată. Flămând fiind şi astăzi mi se pare ca n am mâncat vreodată ceva mai bun. Apoi gazda mă conduce la Moş Epure, învăţător pensionar, lo­cuind singur, era văduv, chiar lângă şcoala satului. Abia am scăpat de primar, apoi, mai cu greutate de vorbăria lui Moş Epure care începuse şi depene amintiri de pe vremea când era ca mine. M am culcat într un fel oarecare şi am dormit tun. Dimineaţa, la 8 fix, m am prezentat directorului şcolii, d l Şendrea, mai tânăr mult decât Moş Epure, cam bolnav însă şi invalid din război, avea piciorul drept de lemn. Se uită la document, mi l iscăleşte de luare de cunoştinţă şi se arată foarte bucuros şi el că i a venit un ajutor tocmai când avea de gând să se ducă să se caute la un doctor, la Bucureşti, de s ar putea, zicea el. La şcoală mai era o învăţătoare bătrână care mi a spus că mi va da în primire clasa întâia, unde m-a şi dus şi m a prezentat copiilor. Nu ştiau româneşte, comunicam cu ei printr un elev mai mare de vreo 12 ani, care făcea pe tălmaciul. Comunicam şi prin semne, punând palma, arătând cu degetul: „banca”, „peretele”, „uşa” sau pe abecedar: imagini cu… „oi”, „ou”, „bou” etc. , punându i să le strige în gura mare. Aceasta a fost>>> continuarea aici >>>

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: