ELOGIUL CĂRŢII
Despre copilăria şi tinereţea mea pot spune cu mândrie că este într-un fel asemănătoare cu a lui Marin Preda: eram un copil de ţăran care visa să scape de „neagra ţărănie”.
Cu toate că iniţial mă resemnasem să mă fac învăţător în satul meu, odată cu socializarea agriculturii tatăl meu a găsit de cuviinţă că, muncind la „colectivă”, nu vom putea trăi, iar eu trebuie să iau drumul spre oraş.
Aveam în cap două soluţii pentru viitorul meu. Îmi plăcea foarte mult să citesc, studiam chiar şi când păzeam vacile; astfel m-am gândit să fac filologia, dar acest gând mi-a zburat repede din cap pentru că am văzut că din filologie nu pot trăi la nivel înalt. Tata mi-a spus să mă fac avocat şi uite aşa am plecat la Iaşi să mă înscriu la Facultatea de Drept. Dar n-a fost să fie: poate aşa a vrut Dumnezeu care mi-a scos în cale pe un bătrân avocat, tatăl unui prieten al meu, care mi-a spus, arătându-mi geanta plină de dosare, că în viitorul apropiat avocatura se prăbuşeşte, iar avocaţii vor fi puşi la perete.
Astfel că i-am spus tatălui meu că nu mai vreau sa mă fac avocat si doresc sa fiu profesor de matematică pentru ca mintea mea zbura deja mai departe şi, în ideea că matematica este o disciplină care nu se învaţă tocmai uşor, mă gândeam că voi putea da meditaţii si voi câştiga un ban în plus pe lângă ce îmi putea trimite tata din ce câştiga trudind la „colectivă”. Şi iată-mă în 1947, urmând cursul de Axiomatică al prof. Dan Barbilian (Ion Barbu) pe care îl iubeam mult, dar metodele lui de predare a cursului mă scoteau din minţi şi eram îngrozit pentru că nu înţelegeam nimic. Dar cum în toate relele există şi ceva bun cu specificaţia să ştii unde să cauţi, mă împrietenesc cu Neculce şi trec la filologie (1947-1952), iar după absolvire primesc un post de profesor într-un sat de care nu am auzit în viaţa mea. Şi uite aşa, am fugit de ţărănie dar roata vieţii m-a aruncat din nou spre ţărână. Însă acum eram cu studii şi, aveam locul meu asigurat la catedră. Nu eram deloc mulţumit, dar iată că Dumnezeu ajută tuturor şi au apărut razele soarelui si pe uliţa mea căci am avut norocul să trec examenul de aspiratură cu brio. Imaginaţi-vă că la nivel de ţară erau două locuri pe care le-am prins eu şi Dumitru Micu de la Cluj. Apoi a urmat teza de doctorat şi multe alte confruntări cu viaţa care nu m-au speriat şi iată-mă la 80 de ani depănând împreună cu dumneavoastră, parcă de la coadă la cap, ghemul vieţii şi, simţind firul în mână, îmi amintesc că prea multe satisfacţii n-am avut în tinereţea mea. Însă vă pot istorisi în câteva cuvinte care a fost cea mai fericită zi din viaţa mea. După ce am trăit câţiva ani în Franţa studiind, m-a apucat dorul de ţară şi am început să scriu Istoria Literaturii în spiritul „primului dezgheţ”. Au fost scoase de sub lumina tiparului peste 50.000 de exemplare care s-au cumpărat imediat. Întors în ţară, am ieşit la o plimbare pe străzile Bucureştiului şi, foarte surprins am fost în momentul când am ajuns în faţa unei librării unde am văzut persoane care stăteau la rând ca să cumpere Istoria scrisă de mine. La un moment dat un cetăţean care urma să ajungă la rând exclamă – măi, o fi ceva de capul lui Rotaru ăsta care a scris „Istoria Literaturii” – şi tocmai atunci, probabil datorită înghesuielii, unul dintre geamurile ce susţinea tejgheaua librăriei s-a spart. Oricum nu mă cunoştea nimeni şi, fără să spun cine sunt, am intrat şi am întrebat vânzătoarea cât costă sticla căci doresc să o plătesc eu. A primit un răspuns pe măsura întrebării – trebuie luată de unde se vinde si pusă la loc.
La cei 80 de ani ai mei, după o viaţă destul de agitată în care am trecut prin mai multe rele decât bune, le spun tinerilor şi celor care vor veni când poate eu nu voi mai fi, că astăzi este în vogă proasta educaţie, incultura, apetenţa pentru divertisment, că lipseşte cu desăvârşire educaţia în familie şi educaţia religioasă.
În şcoli, astăzi, religia este de fapt tratată ca istoria Bibliei, dar trebuie înţeles că educaţia religioasă reprezintă complexitatea învăţămintelor pe care tinerii trebuie să le asimileze din Cartea Sfântă. Haideţi să vedem ce este astăzi în Europa (Franţa, Italia, Germania etc.) unde lumea s-a săturat de televiziune. Occidentul s-a săturat dar şi la noi se va ajunge la saţietate peste câţiva ani. Astăzi însă, ţăranul român nu mai poate lucra ogorul din cauza televizorului. Televiziunea, care cultivă foarte tare divertismentul (de tip „Vacanţa mare”) le răpeşte copiilor timpul necesar citirii unei cărţi. Să analizăm puţin şi să vedem ce poate înţelege un tânăr care stă în faţa unui ecran şi priveşte totul simplificat şi subminat de concurenţa comercială, astfel pierzându-se din vedere esenţialul; aceasta fără să mai spun că în mai toate filmele este cultivată pornografia.
Nu în ultimul rând doresc să subliniez că astăzi şcoala nu este bine clădită: sunt foarte mulţi licenţiaţi doar pentru a poseda o diplomă (gem cataloagele de note mai). Dar să ne amintim că mulţi dintre marii noştri scriitori nu au avut patalamale dar au realizat opere de artă nemuritoare.
Deşi se afirmă că literatura şi arta cuvântului vor pieri în următoarele decenii, sunt convins că ele vor renaşte din propria cenuşă, precum Pasărea Phoenix, mai înfloritoare şi mai înzestrate, folosind ascuţimea minţii, dar aceasta probabil peste o jumătate de secol, când se va lepăda cu siguranţă televizorul şi internetul şi se va reveni la cărţi.
În ceea ce mă priveşte, eu cred că sunt un profesor de literatură română, nici mai mult dar nici mai puţin. Ca profesor de literatură română – pentru mine limba şi literatura română sunt o singură disciplină – ţelul vieţii mele a fost să scriu o amplă sinteză a literaturii române. De aceea am dorit să fac un infolio gen Călinescu care să cuprindă toate cele şapte volume de până acum.
Am conceput acesta lucrare pornind de la începuturile literaturii române, începuturi pe care le pun – la sugestia lui Călinescu – odată cu poetul Pontului Euxin, Publius Ovidius Nasos; apoi poposesc la cărţile patristice, fac referire la marii cărturari moldoveni şi ardeleni, precum şi la domnii iluminaţi gen Dimitrie Cantemir, trecând la valenţele folclorului şi nu în ultimul rând vorbesc şi despre limba slavonă ca piedică în dezvoltarea culturii româneşti, înaintând, printre scriitori de felurite mărimi, clasici şi mai mărunţi, până la evenimentele din Decembrie 1989.
M-am gândit să fac şi o a doua ediţie, a cărei încheiere va fi decisă biologic, extinsă în spaţiu şi ca spaţiu, o ediţie care cuprinde scriitorii români de peste graniţele actuale ale României – şi mă gândesc aici la scriitori din Basarabia, din nordul Bucovinei, din sudul Dunării şi de pe valea Timocului – cu referiri cât se poate de largi la Diaspora – români din vestul Europei şi de peste Ocean – oprindu-mă la cei 15 ani de tranziţie postdecembristă. În această lucrare există chiar şi un capitol intitulat Subliteratura, capitol în care vorbesc despre multitudinea de cărţi de factură îndoielnică, uneori chiar şi pornografică, apărute pe la anumite edituri. Acesta lucrare se află actualmente sub tipar. Astfel, fără>>> continuarea aici >>>
PUNCTAJ – Interviu cu prof. dr. Ion Rotaru
1. Dle Profesor, sunteţi autorul celei mai importante „Istorii” a literaturii române de dupã anii 1941, operã, pe drept cuvînt, monumentalã dar, din pãcate, încã prea puţin înţeleasã. Sînteţi un „cãlinescian”? Din „a cîta generaţie”? Şi ce însemneazã „cãlinescian”? Existã o „moştenire” a lui G. Cãlinescu în cultura românã?
Rãspuns: Stingherit şi inhibat-intimidat cumva faţã de laudele pe care le… insinuaţi înspre mine, îmi iau totuşi curajul sã afirm cã, da, sunt un „cãlinescian” din chiar prima generaţie. La mijloc vine vârsta: Am citit pe Cãlinescu mai întâi cu Istoria sa monumentalã încã din anul apariţiei, din 1941, adicã pe când aveam 17-18 ani, înainte de bacalaureat, nu sistematic, fireşte, ci pe sãrite, consultînd tabla de materii şi indicii. Un impuls a venit şi din faptul cã uimitoarea carte, aflasem, era… „interzisã” în anii dictaturii antonesciene şi ai rãzboiului. Mi-o împrumuta clandestin bãiatul directorului internatului de la Bacãu, cu care eram prieten. Pe urmã am cãutat şi am gãsit cãi de a o citi, ani la rând, pânã ce, în sfârşit, prin 1946-1947, l-am vãzut în carne şi oase pe autor, cu ocazia ţinerii unei conferinţe la sala Dalles şi puţin dupã aceea la cursurile pe care le fãcea la facultate. Îl citeam cu mare interes ca sã-mi verific propriile impresii despre scriitorii pe care îi cunoţteam ţi eu bine, apoi pentru „domina buona”, „sexul îngerilor” ţi alte comèdii în prelegerile de la catedrã. I-am fost student pânã în ziua în care a fost dat afarã din Universitate, 29 ianuarie 1949 (v. Şi „Addenda” la cap. G. Cãlinescu din ediţia a II-a la O istorie…, vol. IV). I-am fost, nu mult dupã terminarea facultãţii, colaborator şi secretar de redacţie la vol. I din aşa zisul „Tratat academic din Istoria literaturii române”, operã nãscutã aproape moartã, în orice caz rãmasã neterminatã, pricina fiind „colectivul” redacţional de câteva bune zeci de autori. Am participat la interminabile, oţioasele „şedinţe de lucru”, dominate total de Profesor… De pe atunci am rãmas cu convingerea fermã cã orice istorie a nu importã a cãrei literaturi naţionale trebuie sã fie scrisã de o singurã mânã, cum era a lui. În principiu, se pot scrie tot atâtea istorii literare câte persoane sunt capabile sã o facã. De aceea am ales şi titlul (ceea ce nu înseamnã cã îndemn şi pe alţii sã mã imite, dar lucrul s-a întâmplat, din pãcate, pe paliere mai înguste desigur) „O istorie…”, cu articolul nedefinit bine marcat, sper. Unii confraţi întâmplãtori mã consiliau sã scriu istoria literaturii române în… continuarea celei cãlinesciene care merge pânã la 1938, la drept vorbind, 1941 fiind doar anul apariţiei. Era însã imposibil sã efectuez legãtura, „sudura” cu opera înaintaşului ilustru, cu superbul lui „stil” care frizeazã adesea ceea ce numim „ficţiunea criticã”, impunãtorul op fiind o… epopee a literaturii române, un imens, mirific roman, cum cu dreptate s-a observat. Mi-am dat perfect de bine seama cã a-l urma nu poate fi totuna cu a-l imita, cum el însuşi fãcuse cu predecesorii sãi. De la E. Lovinescu şi-a însuşit, într-un chip extrem de personal, „impresionismul” (marca stilisticã strict personalã”, de la Ibrãileanu a înţeles sã aplice ceea ce numim „critica completã”, iar de la Nicolae Iorga, pe tãcute, a luat exemplul erudiţiei, prezentatã nu însã în chipul unui vraf imens de informaţie revãrsatã adesea dezordonat în pagini, cu pierderea fatalã a reliefului valorilor. Spirit impunãtor, G. Cãlinescu a construit ţinând seamã de firul cronologic (facem istorie, nu?) al evenimentelor, în cazul acesta al valorilor. Fiecare ţinãtor de peanã este vãzut ca o… monadã, aşezat fiind cu ceea ce-i este mai caracteristic în devenirea istoricã. Arghezi, Blaga, Barbu etc. în compartimentul liricii, punctul central al iradierii întregului fiind Eminescu. Camil Petrescu e aşezat printre romancieri, cu toate cã a scris şi eseu şi teatru. Ş.a.m.d. O singurã excepţie a operat, cu Blaga, reamintindu-l şi printre eseişti, filosofi etc. Am procedat la rându-mi tot aşa, cu deosebire începând cu volumul al IV-lea, „inventând” secţiuni: „Dezvoltarea poeziei”, „Prozatorii”, „Dramaturgii”, ba şi una intitulatã „Nae Ionescu şi elevii lui”, spre a-mi oferi prilejul de a „trata” pe Mircea Eliade, pe Cioran, pe Noica etc., ca şi inexistenţi la Cãlinescu, nu aveau cum sã figureze în cartea lui. Cu alte cuvinte am construit compartimente în funcţie de materia datã. Procedeul l-am aplicat amplu în volumele urmãtoare, al V-lea consacrat poeziei, cu subcompartimentãri adecvate, al VI-lea, cu proza celei de a doua jumãtãţi de veac XX, cu memorialistica, atât cît am considerat necesar, cu dramaturgia, cel de al VII-lea fiind destinat criticii, istoriei literare, eseisticei, eminescologiei, protocronismului, traducerilor (cãci acum , spre deosebire de epoca lui Kogãlniceanu, traducerile „fac” o literaturã, ba chiar „naţionalã” în felul ei, etc. etc.
Aşa, aproximativ, am înţeles sã mã înscriu în „moştenirea” lui G. Cãlinescu, cum o numiţi.
2. Consideraţi cã direcţia autohtonistã, conceputã de G. Cãlinescu în capitolul „Specificul naţional” şi-a consumat toate implicaţiile posibile în istoriografia literarã ulterioarã?
Rãspuns: M-am strãduit sã ţin seamã de „autohtonism”, de specificul naţional aşa cum îl vede Cãlinescu în capitolul sãu final, atât de strãlucitor, cum îl vedeţi şi Dvs., un „finis coronat opus” al cãrţii lui. Din nefericire, eu însã nu pot scrie ceva similar. Omul este sub vremi. Ilustrul meu predecesor avea în spate valorile interbelice ale literaturii române, comparabile cu cele europene sincrone ivite pe parcursul a mai puţin de 20 de ani (1920-1939), categoric superioare (am spus-o în repetate şi în felurite chipuri ori de câte ori ideea mi-a trecut pe sub condei) celor apãrute în urmãtoarele şase decenii ale veacului trecut. Îmi este cumva imposibil sã scriu un… final „triumfalist” (în sensul bun al cuvântului) la „O istorie…), precum cel al lui Cãlinescu, pus sub pecetea adagiului costinian: „Nasc şi în Moldova oameni”.
3. Existã o componentã antropologicã, în sensul creaţiei rasiale, care ar merita urmãritã în cercetarea istorico-literarã româneascã aşa cum susţinea G. Cãlinescu?
Rãspuns: Cum bine aţi intuit, cred, „componenta antropologicã în sensul creaţiei rasiale (este greu însã sã operezi cu acest concept acum, cuvântul care îl designeazã şi-a deviat oarecum sensul şi expresivitatea, n.n.), care ar merita urmãritã în cercetarea istorico-literarã româneascã aşa cum susţinea Cãlinescu”, nu s-a împlinit. S-au încercat unii sã o facã, în poezie, în prozã, în dramã, în eseisticã. Apele mai sunt tulburi. Însumi îmi apar mie fãcând figurã de neducere la capãt a dificilului lucru la care m-am înhãmat. Nu atât cauza… biologicã mã ţine în loc, dar realitatea socialã pe care o am imediat sub ochi. În acest moment mi se pare de tot neaşezatã. Cum e posibil oare sã ne batem joc de noi înşine negându-l (cãci de aceasta, în absolut, rãspundem cu toţii) pe marele Eminescu?, sã ne interzicem a-l numi „poet naţional”?; sã ne apucãm sã negãm cu mare tam-tam istoria naţionalã, aşa cum a fost, biata de ea?; sã nu avem încã un mare şi exhaustiv dicţionar al limbii române, complet şi „datat”, cum au toate marile culturi?; sã nu avem o enciclopedie naţionalã?; sã ne permitem luxul pãgubos de a avea sute, mii poate. De instituţii de învãţãmânt superior, mii şi mii de edituri, muzee nefrecventate de nimeni etc.; toate acestea nişte alte, supradimensionate excesiv, forme fãrã fond. Unde este un Maiorescu sã le combatã, sã le înlãture, într-atâta bãtãlie pentru ciolanul puterii (politica?) şi goana dupã câştiguri fãrã muncã la cotiturã de veac? Nu ne dãm bine seama de… preamultul care stricã, aplatizeazã, în culturã, tinde spre mediocritate. Afirm, în perfectã cunoştinţã de cauzã, eu însumi aflându-mã în sistem, cãtre sfârşitul carierei profesorale în domeniul umanioarelor: Aşa zisele „Universitãţi particulare” (care au fãcut sã devinã „particulare” şi cele numai câteva care erau „de stat”) nu au a da în culturã nici mãcar o zecime din ce dãdeau cândva cele 3-4 din interbelic. Cele din Bucureşti, din Iaşi şi din Cluj, poate şi din Timişoara… „Cursurile rapide”, prin care activiştii din p.c.r. îşi lua diplome, de elementarã, de bacalaureat etc., apoi miile de studenţi de la atât de superficialul, lamentabilul învãţãmânt superior de la „fãrã frecvenţã” (elementara şi liceul îşi aveau nu mai puţin lamentabilul „seral”) s-au prelungit, în postdecembrism sub masca de învãţãmânt superior „particular”, de unde noianul de diplome (românul nu poate trãi fãrã… diplome) de licenţã, de masterat, de doctorat, de unde semidoctismul cras şi toate mizeriile morale care decurg din jalnicul efect al acestei, repet, cu totul nocive şi enormã… formã fãrã fond, alta decât cele respinse de Titu Maiorescu şi de urmaşii lui, ca fiind imitaţii dupã… Occident. Imitãm, ce-i drept şi azi Occidentul, însã formele fãrã fond prolifereazã enorm, endemic, în chiar interiorul fenomenului cultural românesc. Cum? Sunt impulsionate de „economia de piaţã”, de… „tranziţie”. Românul, cum observase cu teribilã dreptate Dimitrie Cantemir, are mare „greaţã” (în forul sãu psihic interior şi în proporţie de masã) de învãţãtura de carte, frumos „dezinteresatã”, în sine strict privitã. El are nevoie de… „carte”, adicã de… batalama, de diplome, ştiut fiind proverbul „cine are carte are şi parte”, adicã… funcţie bine plãtitã. Atât şi nimic mai mult! Batalamaua este respectatã cu sfinţenie la orice angajare în servicii cît de neimportante cît priveşte performanţa culturalã. (Chiar în acest moment, deschizând Adevãrul de azi, 17 septembrie, îmi sare în ochi un titlu pe pagina a 2-a: „Preşedintele CJ Vaslui vrea ca femeile de serviciu sã aibã facultate”. Chiar dacã este o exagerare gazetãreascã, ea este simptomaticã într-o ţarã cu atâţia şomeri cu titluri academice, dublaţi de numãrul celor care fug de la sate şi de la sfânta munca a câmpului).
Trecând pe terenul literaturii, ştim prea bine cã statul, pe vremea comunismului, plãtea bine de tot, cu… metrul, cu numãrul de versuri şi de pagini. De unde marea producţie, cantitativã înţeleg, de poezie, de prozã, dramaturgie, eseisticã etc., cu necesara scãdere a calitãţii… fenomenul continuã sã se producã aproximativ la fel, ca într-un blestem, şi în postdecembristul nostru… capitalist, dacã putem sã-l numim aşa. Se scriau în comunism, şi continuã sã se scrie şi acum, în totala libertate a cuvântului, încã mai abitir şi încã mai superfluu. Am stat şi am numãrat: Dacã nu într-o zi, sigur într-o sãptãmânã, editurile noastre (am încercat sã le numãr dar m-am lãsat lehamete) produc „cãrţi” tipãrite câte avem moştenire din literatura românã veche pe parcursul a 4 secole şi mai bine. În „Istoria” mea am vestejit cu diferite prilejuri, supraproducţia de literaturã proastã sau şi foarte proastã, „mania autorlîcului la români”, cum îi mai zic.
4. Situaţia documentelor de bazã (ediţii, bibliografii de autori, reviste literare şi curente, grupãri, dicţionare) era consideratã de G. Cãlinescu, la 1941, ca fiind în suferinţã. S-a menţinut aceastã situaţie în ansamblul ei şi dacã rãspunsul este pozitiv ce ar trebui fãcut spre a se îndrepta?>>> mai departe aici >>>
ÎNCEPUTUL APOSTOLATULUI MEU
Caut la „jurnalele” mele cele mai vechi – ar fi un abuz să le reproduc aici – şi aflu că în ziua de „marţi 27 noiembrie 1946″, o zi mohorâtă, cu ploaie rece, păşeam în curtea şcolii primare cu patru clase din Satu Nou, comuna „Gh. Buzdugan” judeţul Bacău. Acolo mă trimitea „repartiţia” pe care o purtam în buzunar, dată mie chiar de ministrul. învăţământului de atunci care se numea I. Mironescu Mara, de culoare politică „socialist titeliat” (Partidul socialist al lui Titel Petrescu, nefuzionat încă la acea dată cu P.C.R). Naiv, neştiind încă a umbla prin ministere, am intra pur şi simplu în cabinetul lui Mara din strada Spiru Haret, unde mi s au arătat nişte hărţi cu posturi libere. Idealul meu era să găsesc o şcoală cât mai apropiată de satul meu şi harta indica un. loc liber în comuna „Gh. Buzdugan” (astăzi se numeşte „Gheorghe Doja”), la 18 km de Bacău, lângă şoseaua naţională şi calea ferată, în dreptul haltei Fărăoani. Un omuleţ mărunţel, ca de 45 50 de ani, mă întâmpina în pragul uşii. Îi spun cu ce treburi am venit, mă recomand, la rându i se recomanda şi el, Costică Paraschiv, învăţător şi director. Mi se părea foarte ponosit, neîngrijit îmbrăcat şi încălţat: „Păi, măi băiete, postul ista de pe adresa cu care ai venit, este la şcoala din Fundu” / „Cum din Fundu? Care Fundu?” zic eu. / „Ehei, Fundu îi încolo – şi arată înspre miazăzi – hăt peste deal şi de la pădurea ceia vreo 11 12 Km” / „Nu înţeleg, aici scrie „Gh. Buzdugan”. / „Da, mă lămureşte domnul Paraschiv, satele Fundu şi acesta unde eşti acum Satu Nou formează comuna „Gh. Buzdugan”, n ai ştiut pân acum?” / „De unde să ştiu, eu am fost la minister, mi s a arătat o hartă, cu un loc liber la „Gh. Buzdugan”, nu mi au spus nimic de Fundu” / „Te au înşelat ăia de la minister, ca şi pe alţii dealtfel, scriu pe harta numai comuna, nu şi satul” / „Şi acum eu trebuie sa mă duc la Fundu? Pe unde să apuc într acolo? „Deocamdată, zice domnul Paraschiv care între timp mi o prezintă şi pe soţia lui, ceva mai spălăţică decât el, rămâi în sara asta la noi. Vine acuş noaptea, plouă, îi glod tare, lasă te pe mâine dimineaţă. Stai la noi, avem unde să te culcăm, ţi o fi şi frig, îi fi fiind flămând…” / „Nu, zic eu, furios, fie ce a fi eu mă duc în seara, în noaptea asta la Fundu. Trebuie să fac act de prezenţă şi să mi încep activitatea mâine la orele 8″ / „Măi băiete, sunt 11 km (13 zice soţia lui), vine întunericul, te omoară hoţii, te mănâncă lupchii”, zică el, mai în glumă, mai în serios. Dar furia nu mi a trecut cu una cu două. Îmi ajustez ruksacul la cătărămi şi făcând o pe viteazul le spun: „Am ici la brâu un Ştaier cu 24 de cartuşe, am făcut armata, am nişte bocanci, uitaţi vă colea, plec şi gata. La revedere, voi mai treci pe la dvs., sâmbătă când mă întorc la Bacău…”. Şi am plecat urmând poteca în sus pe deal, am traversat pădurea şi apoi pe un drumeag ce abia se zărea, marcat din loc în loc de câte o troiţă… catolică, bag seama, ajung la Fundu. Satul Fundu era mult mai mare decât Satu Nou, aşezat într o văioagă înconjurată de codri seculari. Observ că lumea de pe drum vorbeşte şi ciangăreşte, româneşte mai deloc. Întreb de d l primar Horvath, aflu că e la crâşmă, îl găsesc, facem cunoştinţă, îi spun cine sunt şi de ce am venit, omul se bucură, mă pofteşte la el acasă. Îngheţat de frig, udat de lapoviţă, m am încălzit şi m am înviorat de îndată ce d l primar Horvath m a cinstit cu o oală de vin noha, în plină fierbere, vin de cel nou, care pişcă limba. Apoi nevastă sa ne a pus dinainte, pe o măsuţă joasă, mămăliga fierbinte şi o strachină mare cu… borş de şiră de spinare de porc afumată. Flămând fiind şi astăzi mi se pare ca n am mâncat vreodată ceva mai bun. Apoi gazda mă conduce la Moş Epure, învăţător pensionar, locuind singur, era văduv, chiar lângă şcoala satului. Abia am scăpat de primar, apoi, mai cu greutate de vorbăria lui Moş Epure care începuse şi depene amintiri de pe vremea când era ca mine. M am culcat într un fel oarecare şi am dormit tun. Dimineaţa, la 8 fix, m am prezentat directorului şcolii, d l Şendrea, mai tânăr mult decât Moş Epure, cam bolnav însă şi invalid din război, avea piciorul drept de lemn. Se uită la document, mi l iscăleşte de luare de cunoştinţă şi se arată foarte bucuros şi el că i a venit un ajutor tocmai când avea de gând să se ducă să se caute la un doctor, la Bucureşti, de s ar putea, zicea el. La şcoală mai era o învăţătoare bătrână care mi a spus că mi va da în primire clasa întâia, unde m-a şi dus şi m a prezentat copiilor. Nu ştiau româneşte, comunicam cu ei printr un elev mai mare de vreo 12 ani, care făcea pe tălmaciul. Comunicam şi prin semne, punând palma, arătând cu degetul: „banca”, „peretele”, „uşa” sau pe abecedar: imagini cu… „oi”, „ou”, „bou” etc. , punându i să le strige în gura mare. Aceasta a fost>>> continuarea aici >>>
_______________________________
ION ROTARU 